volei

De ce proştii şi egolatrii nu pot juca volei

Voleiul este unul din cele mai frumoase sporturi de pe planetă. Spuneam cu alte ocazii că ar trebui pus pe lista cu substanţe interzise, odată ce încep să-l practici creează dependenţă.

Pe cît e de fain pe atît e de greu pentru că ai nevoie de un bagaj tehnic mare iar odată ce stăpîneşti cît de cât tehnica şi începi să joci în meciuri îţi dai seama cît de puţin ştii, pentru că situaţiile de joc din care faci parte se desfăşoară foarte rapid, din vole evident, şi nu ai timp prea mult la dispoziţie să te gîndeşti ce vei face cu mingea care vine spre tine.

Una din fazele jocului care dezvăluie foarte rapid ce fel de om eşti, este atacul. Chiar şi în condiţiile în care mingea îţi vine perfect, poţi să greşeşti, lovind prost, lovind bine dar în out sau în blocaj. Tot efortul colegilor de echipă care ţi-au adus mingea pe tavă se duce pe apa sîmbetei. Nu-i mare bai, o echipă bună nu te va certa pentru asta, poate un coleg sau antrenorul îţi va spune ce să faci data viitoare, iar tu vei încerca. Nimeni nu s-a născut învăţat.

 

Voleibalist in atac

Lucrurile se complică cînd îţi vine mingea prost, fie că apărătorul a greşit preluarea şi ridicătorul nu are multe variante sau mingea a venit bine la ridicător dar acesta greşeşte pasul.  Tu ca atacant, te poţi enerva sau demotiva şi să alegi soluţia la care te-ai gîndit iniţial, dar care nu se mai potriveşte cu realitatea din teren, şi greşeşti mingea, că nu ţi-a venit cum ai dorit sau sperat, şi tu marea vedetă de ce să-ţi ajuţi echipa sau de ce să nu-i faci să se simtă şi mai prost că colegii tăi au greşit. Pe deasupra, echipa mai pierde şi un punct pe tabela de marcaj.

Antrenorul nostru ne spunea că un atacant bun nu e ăla care loveşte tare (şi eventual face punctul) ci acel jucător care întoarce o situaţie proastă pentru echipă şi încearcă să o rezolve.  Şi atunci toată echipa are de cîştigat, cei care au greşit pot trece mai uşor peste moment, chiar dacă atacantul trece doar mingea peste fileu, deşi sînt atacanţi foarte inteligenţi (foarte rari) care fac punct şi din pasă greşită, echipa mai are o şansă să puncteze, fie pe greşeala adversarului sau recuperînd bine mingea.

Păcat că in viaţă nu e ca la volei, astfel am descoperi repede oamenii de care trebuie să ne ferim.

Anunțuri

În aşteptarea mălăieţei

Eram în ultimul an cînd mai aveam dreptul sa joc volei în echipa de juniori, după cinci ani de muncă. Ne aşteptau vremuri bune, ne-am calificat la două turnee unul semifinal iar celalalt final, în două competiţii naţionale diferite, după ce în acel an cam bătusem pe toată lumea şi acasă şi mai ales în deplasare. Duceam o viaţă de mare boier, după ce ratasem intrarea la facultate, avînd 2 antrenamente pe zi iar în rest citind. Ce putea să-şi dorească mai mult un jucator împătimit de volei?

 

La primul turneu, semifinal, am reuşit o figură bunicică, dar nu ne-am calificat mai departe. La un interval de două săptămîni urma cel final, cu şanse mai mari de reuşită, unde aveam acces si la medalii. Mă gîndeam acum că antrenorii o să aleagă în program de pregătire adecvat. Cînd colo, noi preţ de o săptămînă am jucat doar fotbal la antrenamente. Aveam în gînd o chestie pe care mi-a zis-o un alt antrenor la un moment dat, şi anume că cel mai important aspect la un turneu este pregătirea fizică, iar echipele care stau bine la acest capitol au şanse să cîştige.

 

Cînd am văzut că în loc să facem pregătire specifică frecam mingea de fotbal pierzînd şi ceea ce mai aveam, am vorbit cu ceilalţi colegi de echipă şi ne-am hotărît să ne atrenăm singuri, pe terenul de la Liviu Rebreanu pentru cei din Bistriţa, şi să facem pregătire specifică. În loc de sărituri la fileu, săream la bara transversală a porţii de fotbal. Bineînţeles că nu a venit toată echipa, dar asta nu ne-a oprit, deja ştiam cam ce trebuie să facem şi nu aveam nevoie nici de indicaţiile antrenorilor.

 

La turneu am luat medalia de bronz, în condiţiile în care  a trebuit să cumpărăm un meci de la echipa din Timişoara, care nu mai avea şanse la podium, pentru că echipa noastră era varză atît fizic cît şi psihic.

 

Cel mai mult îmi pare rău este că nu am avut curajul să cerem si cheia de la sală, să ne antremăm şi mai mult şi mai bine pe fazele unde ştiam că suntem deficitari.

 

De ce în condiţiile în care avem experienţă în ceea ce facem mai aşteptăm să fim împinşi de la spate, cînd ştim ce avem de făcut? Ce ne împiedică să luăm azi iniţiativa şi să ne pregătim singuri pentru ceea ce ne aşteaptă? Ce vom rezolva dacă, continuăm să ne complacem în postura lui Nătăfleaţă aşteptînd veşnic căderea providenţială a fructului dorit? Oare starea din România are de a face cu atitudinea de mai sus?

Cum mă pregătea psihologic antrenorul meu de volei?

Articol publicat ca Facebook note in 30 ianuarie 2012

 

Am inceput sa joc volei prin clasa a IX-a, si tare bine mi-a prins. Obisnuit aproape toata viata de pina atunci cu sportul, fiind la inceput de liceu, cu hormonii la full power si nepracticind vreun sport la acea vreme, incepeam sa pierd vremea pe linga bloc, cochetind cu tigarile si probabil mai tirziu urma alcoolul.

 

Intotdeauna m-a fascinat voleiul iar dupa ce am inceput sa-l practic, m-am indragostit nebuneste de el. Nu mai zic ca asta m-a ridicat mult in ochii colegilor (si al colegelor 😉 ) si mi-a dat incet incet incredere in mine.

 

Dupa aproximativ 1 an de la inceperea antrenamentelor, participam cu echipa la primul turneu unde urma sa joc. Desi pare usor, voleiul presupune o tehnica desavirsita executata in viteza, pentru ca mingea vine repede spre tine si culmea tre s-o lovesti din „vole”, precum si stiinta de a te pozitiona corect in teren in functie de faza de joc la care se adauga si disciplina tactica in functie de adversar si punctele forte ale tale si echipei. Pe scurt, fiind la prima participare la un turneu, stateam binisor la capitolul tehnica si al asezarea in teren, insa eram prastie la tactica si in plus speriat de bombe, avind emotii mari.

 

Imi amintesc ca la primul meci am facut greseli dupa greseli, si imi era frica sa-mi asum responsabilitatile de joc si sa aduc puncte pentru echipa mea. La un time-out, ma prinde antrenorul si-mi arde doua palme dupa cap de nu mai stiam cine sunt. M-a certat si m-a trimis in teren. Dupa faza aia, eu m-am enervat si am inceput sa fiu mult mai agresiv in joc, descarcindu-ma pe minge si facindu-le zile negre adversarilor.

 

La sfirsitul meciului, vine antrenorul la mine si-mi spune: ma Valene, io de acum inainte, o sa te bat inainte de inceputul meciului, ca vad ca-ti prinde bine!