Paul Dragos Aligica

În izmene strămoșești spre mîntuire sau întrebări incomode despre judecata neamurilor

Mai citim pe ici pe colo tot felul de remarci legate de măreția poporului nostru, cît de tari sîntem ca nație și mai ales cît de creștini sîntem luați la grămadă, drept pentru care vom fi mîntuiți la pachet cu tot neamul. Nu contează că poate unii români nu vor să fie creștini sau că au decis că nu ortodoxia e locul unde ei se regăsesc cel mai bine, România va fi mîntuită în grup.

Nu vreau să spun că țara sau mediul în care crești nu are influență asupra alegerilor pe care le facem în viață, dar de la această influență și pînă la mîntuirea la pachet e cale lungă.

În contextul startului campaniei prezidențiale, Victor Ponta, speculînd probabil sensibilitatea românilor la tot ce nu este ortodox, îl numește pe Klaus Johannis neo-protestant. Lucrurile nu se opresc aici pentru că e neapărat nevoie să se vorbească din nou despre mîndria de a fi român și alte lucruri care vin în oferta asta.

Nu-mi propun o analiza a gafei primului ministru că au făcut-o alții deja mult mai bine ca mine, dar întrebările pe care le ridică Paul Dragoș Aligică despre urmările pe care le poate avea un astfel de discurs sînt cît se poate de importante, chiar dacă tonul este ironic. Și pentru că statusurile de Facebook au o viață scurtă, mi-am spus că e păcat ca aceste întrebări să dispară în neantul perisabilității timeline-ului de Facebook, de aceea cu permisiunea autorului, am preluat întreaga sa postare aici.

 

„Lăsând deoparte ideea primitivă și lipsa de imaginație, responsabilitate și bun simț a consilierilor lui Ponta și PSD care au găsit cu cale să introducă tema tradițional-patologică etno-ortodoxistă în campania electorală, să formulăm o problemă mai mult teologică sau filosofică, tangentă la această poveste penibilă cu proști.
N-am înțeles niciodată care e treaba cu ideea asta că ne mântuim etnografic și în grupe și pe serii, ca la cantină. Adică îmbrăcați în izmene strămoșești și cu cojoace și grupați pe turme demo-lingvistice sau antropologic-genetice.

Înțeleg că există și o speculație teologică cum că suntem judecați și ne mântuim ca neam, in corpore, dar cum vine lucrarea asta și care e mersul ei logic, nu e clar decât în mintea celor ce afirmă ideea.

Una la mână: Dacă judecata de apoi este o chestie de grup, care e măsura individuală a responsabilității fiecăruia pentru sufletul și mântuirea sa?

 

Doi: Judecata lui Dumnezeu este pe bază de tendință centrală? Medie națională? Mod, mediană? Important să știm, ca să ne mobilizăm ca națiune.

Trei: Dumnezeu are o problemă serioasă de taxonomie și clasificare cu neamurile astea. Când face grupele, ce criterii folosește? Genetice? Lingvistice? Culturale? Iohannis ăsta unde intră? Faptele lui de corupție se contabilizează la nemți sau la români? Sau nici la unii, nici la alții, ci la sași. Dar Voronin? Basarabenii merg separat la judecată? Sau ne strică nouă media națională? Dar poporul cunoscut mai nou ca gens de voyage? Gențile de voiaj din Franța se pun la noi sau la ei? Dar machedonii? Că e serios aportul lui Gigi aici…

Oltenii intră la socoteală națională sau mai bine trebuie lăsați să se ducă exact unde, așa și cum îi duce mintea și cum se vede zilnic la TV și în presă de la o vreme?

Deci e greu: Etno-teologia nu e o disciplină ușoară și polticienii și amicii lor care se joacă cu ea habar nu au în ce se bagă.

Serios acum: Să vă fie rușine. Iresponsabili și lipsiți de cel mai mic bun simț sau imaginație politică. Lumea e pe un butoi de pulbere și jur și voi vă jucați cu chibritul. Nu e malpraxis ce ați făcut, e mai rău.”

De ce nu discută oamenii despre lucrurile importante?

Azi vară, prin tumultul multor articole despre politică şi strategii de referendum l-am descoperit pe Paul Dragoş Aligică. Mi-e ruşine că aşa de tîrziu, dar vorba aia, mai bine mai tîrziu decît niciodată.

Paul are un stil de scris orientat spre detaliu, lucid, analitic, care îl ajută pe cititor să iasă din zona de confort mental fără însă a fi pierdut definitiv.

Aseară am citit acest material, aici.

Ca să vă fac poftă redau doar un scurt citat:

„100.000.000 de dolari, 2 minute si jumatate; 2.350 de dolari, 45 de minute; 57 de dolari, o ora si jumatate… Ne putem intreba, scrie Parkinson, daca o valoare si mai mica ar ocupa adunarea in cauza pentru un timp si mai lung. El recunoaste ca, la vremea la care publica studiul sau, nu era clar daca exista un punct de inflexiune dincolo de care o chestiune este recunoscuta automat ca irelevanta sau daca, de fapt, putem proiecta indefinit acelasi trend. Adica unul caracterizat de raportul invers proportional intre valoarea sau relevanta unei chestiuni aduse dezbaterii colective si timpul si interesul alocat ei. Si aici intervine contributia noastra nationala.”

Luaţi-vă cafeaua şi în tihnă citiţi materialul. Folosind un clişeu, vă spun că nu veţi regreta! Au şi ele, clişeele, dreptul lor la viaţă!