Știi de cartea Mariei Olaru, întreb o prietenă care a fost și ea parte a gimnasticii de performanță din Romania? Nu știam de carte, zice ea, și nici nu cred că mai ajută la ceva. Pe mine mă ajută, îi zic, după ce am citit prefața cărții mi-am promis încă o dată să fac orice să nu îmi umilesc copiii.
O nouă carte scrisă de o fostă mare gimnastă, un nou prilej de scandal în presă. Și dacă totuși Maria a vrut mai mult decît atît, dacă sînt lucruri care nouă, celor care am văzut fenomenul doar de pe margine, ne fac bine? Dacă această carte ar încerca să facă bine și României, o țară extrem de bine specializată în a scunde mizeria sub preș și de a fugi la nesfîrșit de adevăr?
Din propria mea experiență practicînd gimnastica din clasa I pînă în a IV-a, știu că se încasa bătaie la greu în acest sport. Apoi, fiind în gimnaziu și povestind cu alți sportivi de medie și înaltă peformanță am aflat că bătaia și umilirea copiilor erau la ele acasă aproape în orice alt sport. Și erau acceptate ca un cost al succesului. Un fost campion național la tenis de masă era fugărit prin sală de către atrenorul său care dorea să-l lovească peste picioare cu un tub de neon, pentru că asta a găsit la îndemină.
Citinînd prefața scrisă de Cătălin Tolontan, am descoperit ceva ce nu mă așteptam să găsesc la nivel de lot național de gimnastică. Umilirea intenționată a unui copil căruia îi erau deja peste puteri problemele de acasă. Pot înțelege pînă la un punct că așa au fost educați antrenorii români, să stimuleze performanța cu cîte o palmă sau mai multe, dar ce îmi este imposibil de înțeles de ce umilirea acelui copil, la ce l-ar ajuta? Cîtă scoală îți trebuie ca adult să știi sau să simți că anumte cuvinte dor și lasă răni mai mult decît orice?
Cartea Mariei începe cu o introducere extrem de vie și îți dai seama după prima pagină că e o carte pe care nu o lași din mînă pînă nu o termini. Citit și făcut. Apoi, te întrebi, chiar ea a scris-o sau e o colaborare cu un ghost writer, așa cum se practică în cazul unor sportivi care nu au avut timp să-și cultive arta scrisului. Pe la jumătatea cărții îmi dau seama că nu numai că Maria a scris cartea dar, pe lîngă umor și o detașare sănătoasă de a privi lucrurile, are și un talent pe care nu mulți îl au, să nu te plictisească și mai ales să transmită un mesaj profund fără sa facă apel la neologisme sau cuvinte sofisticate prin care să arate neapărat cititorului că autoarea e o persoană cultivată (și Maria chiar e).
De ce a dat din casă? De ce mușcă mîna care a hrănit-o și care i-a adus faimă, acestea au fost întrebările pe care cei care nu au răbdare să evalueze un om abia după ce vor fi citit cartea, i le-au adresat Mariei sau prin care au încercat să o decredibilizeze? Om extrem de bine educat, sensibil, atent la detalii și neacceptînd să nu treacă prin filtru rațiunii orice i se cerea pe planul performanței sau a vieții de zi cu zi, Maria reușeste foarte bine să facă un lucru pe care puțini oameni îl fac în ziua de azi, să nu atace omul ci acțiunile sale. Ca la orice lansare de carte a unui fost sportiv, presa va scrie doar despre aspectele controversate, în cazul nostru bătăile pe care Maria le-a încasat, însă nu poți să nu observi cît de echilibrată este autoarea cu aceste aspecte și nu ezită să dea credit oamenilor care-l merită (Bellu și Bitang included), începînd de la primii antrenori pînă la personalul școlii din Deva.
D-l Țiriac afirma săptămîna trecută, și nu era singurul, că nu e frumos că Maria a vorbit despre abuzurile de la Deva, că așa ceva nu se face. Ce medalii ar fi luat ca antrenori B&B (expresie luată din carte) dacă nu ar fi avut pe mînă (din păcate și obrajii fetelor) sportivi talențați, dispuși la un asemenea sacrificiu? M-am întrebat, cît din succes se datorează antrenorului și cît elevului? Maria răspunde la această întrebare în carte, acordînd un procent mult mai mare datorat elevului decît m-aș fi așteptat. Poate să o contrazică cineva?
Ceea ce m-a șocat teribil a fost modul în care stafful de la Deva le vedea pe fete, acestea nu erau decît o resursa umană inepuizabilă, „te rupi” tu, lasă că avem pe altele care să vină din urmă, pentru că altfel nu îmi pot explica lipsa de atenție dpdv medical atunci cînd acestea acuzau diverse dureri sau afecțiuni. Cazuri care să susțină aceste afirmații sînt deja publice iar Maria nu face decît să le întărească. Cum altfel poate fi explicat altcumva acest mod defectuos de a le vedea pe fete, cînd tu, femeie și antrenor, la orice chestiune de care nu îți convenea la sportivă, o dai afară din sală, pentru a o pune în situația umilitoare ca ea să-și ceară scuze peste cîteva minute pentru a fi reprimită în sală. Nu conta că afară era frig, vestiarul neîncălzit iar sportiva venea după o perioadă dură de recuperare.
Justifică umilirea unui copil ca preț pentru marea performanță? NU, sub nicio formă! Se poate obține marea performanță și fără bătăi sau umilințe? DA! Răspunsuri pe care Maria Olaru din le dă fără ezitare, și ele nu vin doar din experiența copilăriei sale ci și din studiile de specialitate pe care le-a făcut după ce a terminat cariera de gimnastă.
Un alt episod cel de la Sydney în perioada de dinaintea olimpiadei care te lasă fără cuvinte, e pedepsirea constantă și contraproductivă atît penru om cît și pentru echipă a Mariei, prin izolarea și trimiterea ei afară din sală, prezența ei pe culoarele sălilor de antrenament nefăcînd altceva decît să o priveze pe aceasta de antrenametele și pregătirea atît de necesare și mai mult, expunînd-o privirilor diverșilor sportivi care treceau prin zona. Mi-a venit în minte un articol recent legat de importanța pe care Tomas Ryde, antrenorul de la naționala de handbal a României, o acorda relațiilor de echipă dintre handbaliste, și izolarea la care a fost supusă constant Maria în ultimul an de carieră. Cam acesta era nivelul nostru în 2000 și nu știu cît am avansat. Cît de îngust să fii la minte ca în loc să te folosești de calitățile native de lider ale Măriei (acesta era numele cu care era strigată la Deva pentru a nu fi confundată cu o altă Marie) o marginalizezi continuu?
Există un ingredient sau un factor decisiv care determină succesul unui om? Maria răspunde și acestei întrebari iar printre răspunsuri menționează luciditatea, care include și capacitatea de a fi sinceri cu noi înșine, norocul (sansa) precum și un alt element din ce în ce mai des ignorat de către oameni și cărțile de self help, Bunul Simț. Bunul Simț atît ca mod de abordare a relațiilor interumane cît și ca un criteriu (de cumpătare) în alegeri mai complexe ce țin de lucrurile materiale ale vieții, iar Bunul Simț nu a înșelat-o pe Maria niciodată inclusiv în decizia ei de a nu continua studiile doctorale pentru care nu se simțea pregătită. Pentru ea Dumnezeu nu este doar un zeu la care să ceri ajutor sau de care să te temi, ci o persoană care e alături de noi în desăvîrșirea noastră ca oameni, chiar dacă aceasta presupune și suferința.
Există obstacole de netrecut în drumul spre succes? Or fi, dar o situatie extrem de dificilă pe plan familial, sinuciderea tatălui, depărtarea de casă, lentoarea cu care organismul se reface după o accidentare, neputința fizică în fața exercițiilor pe care mintea ta le știe atît de bine, nu sînt suficient de mari atît timp cît faci ceva ce îți place. Mai degrabă răceala și atitudinea de desconsiderare din partea celor care ar trebui să te susțină la greu te pot aduce în punctul în care vrei să renunți.
Cartea Mariei este cel mai nobil gest pe care ea l-a putut face pentru România, nu există nicio persoană care ar ști să citească și să nu rămînă cu ceva din acest manifest pentru demnitatea umană, intelectualul sau prostul satului nu vor găsi această carte ca fiind plictisitoare sau de neînțeles, nu există părinte care să nu înțeleagă acum ce înseamnă pentru copiii săi violența (verbală și fizică) domestică, e ca o portavoce prin care Maria a făcut auzite strigătele de disperare înnăbușite ale fetelor care nu au avut tăria necesară de a înfrunta pe față fabrica de medalii de la Deva, e o cărare spre un viitor în care sportivii româniei vor fi respectați ca oameni. Cum am putea clădi un viitor mai bun pentru copiii noștri dacă fugim de adevăr?
Ce ar putea face România pentru Maria Olaru? Nimic sau poate că va exista cîndva, cineva să vadă în alegerea Mariei Olaru ca șef al Federației Române Gimnastică pasul logic și necesar pentru noi performanțe ale fetelor noastre în gimnastica mondială, obținute însă cu totul și cu totul pe alte baze. În fapt, nu e un un gest al României pentru Maria ci o nouă ocazie pe care ne-o acordăm nouă înșine de a face lucrurile bine. Talente avem cu carul, doar să fie descoperite, o Mărie avem, ce mai așteptăm?
Călin Vălean 