De ce proştii şi egolatrii nu pot juca volei

Voleiul este unul din cele mai frumoase sporturi de pe planetă. Spuneam cu alte ocazii că ar trebui pus pe lista cu substanţe interzise, odată ce încep să-l practici creează dependenţă.

Pe cît e de fain pe atît e de greu pentru că ai nevoie de un bagaj tehnic mare iar odată ce stăpîneşti cît de cât tehnica şi începi să joci în meciuri îţi dai seama cît de puţin ştii, pentru că situaţiile de joc din care faci parte se desfăşoară foarte rapid, din vole evident, şi nu ai timp prea mult la dispoziţie să te gîndeşti ce vei face cu mingea care vine spre tine.

Una din fazele jocului care dezvăluie foarte rapid ce fel de om eşti, este atacul. Chiar şi în condiţiile în care mingea îţi vine perfect, poţi să greşeşti, lovind prost, lovind bine dar în out sau în blocaj. Tot efortul colegilor de echipă care ţi-au adus mingea pe tavă se duce pe apa sîmbetei. Nu-i mare bai, o echipă bună nu te va certa pentru asta, poate un coleg sau antrenorul îţi va spune ce să faci data viitoare, iar tu vei încerca. Nimeni nu s-a născut învăţat.

 

Voleibalist in atac

Lucrurile se complică cînd îţi vine mingea prost, fie că apărătorul a greşit preluarea şi ridicătorul nu are multe variante sau mingea a venit bine la ridicător dar acesta greşeşte pasul.  Tu ca atacant, te poţi enerva sau demotiva şi să alegi soluţia la care te-ai gîndit iniţial, dar care nu se mai potriveşte cu realitatea din teren, şi greşeşti mingea, că nu ţi-a venit cum ai dorit sau sperat, şi tu marea vedetă de ce să-ţi ajuţi echipa sau de ce să nu-i faci să se simtă şi mai prost că colegii tăi au greşit. Pe deasupra, echipa mai pierde şi un punct pe tabela de marcaj.

Antrenorul nostru ne spunea că un atacant bun nu e ăla care loveşte tare (şi eventual face punctul) ci acel jucător care întoarce o situaţie proastă pentru echipă şi încearcă să o rezolve.  Şi atunci toată echipa are de cîştigat, cei care au greşit pot trece mai uşor peste moment, chiar dacă atacantul trece doar mingea peste fileu, deşi sînt atacanţi foarte inteligenţi (foarte rari) care fac punct şi din pasă greşită, echipa mai are o şansă să puncteze, fie pe greşeala adversarului sau recuperînd bine mingea.

Păcat că in viaţă nu e ca la volei, astfel am descoperi repede oamenii de care trebuie să ne ferim.

Reclame

Sînt un egoist şi de aceea îţi merge bine

Multă lume mă întrebă de ce am mai făcut facultatea de drept dacă tot nu am fost interesat să profesez în domeniu? Încurcate sînt căile vieţii, de multe ori m-am întrebat şi eu de ce am ales să am afacerea mea proprie în loc de altceva. Dar dacă de mic copil îţi auzi tatăl vorbind şi făcînd diverse activităţi ce ţin de antreprenoriat şi fructificarea unor oportunităţi, ai de ales? Nu cumva ceea ce vedem la părinţii noştri ne ghidează deciziile aproape putinţă de scăpare spre un anumit destin? În fine, mai multe detalii despre isprăvile tatălui meu se găsesc aici. Care au fost motivaţiile de a avea firma mea?

  • programul de lucru flexibil
  • dorinţa de a fi propriul meu şef, discutabilă totuşi pentru că şefii mei sînt clienţii firmei, dar îmi place să-i serversc
  • provocarea de a vedea cum se pune o idee în execuţie
  • posibilitatea de a-mi alege oamenii cu care să lucrez
  • o corelare mai strînsă dintre efortul depus şi banii primiţi, adică PROFIT

Nu pot să-mi explic de ce, dar încă de la începuturi, atunci cînd am angajat oameni am încercat să găsesc oameni cu potenţial dar nu neapărat cu experienţă de lucru în acel domeniu. Mă gîndeam că nici eu nu am experienţă prea mare de business şi nu e mare lucru să înveţi dacă vrei. Adevăru-i că cele mai bune rezultate le-am avut cu oamenii pe care i-am format eu, dar asta nu era posibil fără potenţialul pe care ei îl aveau. Eu ocupîndu-mă de vînzări, relaţia cu furnizorii şi multe altele, primul angajat a fost contabila. O prietenă, proaspăt absolventă de facultate, ageră la minte, ideea era să creştem împreună, învăţînd pas cu pas. După cîteva luni, prietena, pe bună dreptate, îşi caută de lucru în altă parte pentru că nu avea mult de lucru la noi şi vrea să dobîndească mai multă experienţă, urmînd să ne ajute pro bono cu contabilitatea. A urmat mutarea din garsonieră într-un spaţiu închiriat pentru birou şi am angajat o altă prietenă pe post de secretară, contabilă, Assistant Manager şi tot ce mai era nevoie. Tot proaspăt absolventă. De data asta pe un salariu mai serios. După 6 luni mă anunţă că pleacă şi ea, la un salariu mai bun, dar nu cu mult. Atunci am fost pentru prima dată puţin dezamăgit că lumea nu aprecia atmosfera de la noi din „firmă” şi cum e posibil să-şi caute de lucru în altă parte? Realităţile dure ale pieţei de muncă. Dar nu era să mă opresc atunci din visul meu de a deveni un businessman respectat, aşa că după două zile de bocit am început să caut soluţii. Următoarea pe listă a fost o persoană, AF cred că se numea, cu mai multă experienţă pe partea de contabilitate primară, office management şi tot ce trebe într-o firmă cu doi oameni. De data asta am fost mai exigent la angajare pentru că nu mai eram chiar la început şi ştiam că aveam şi eu de oferit lucruri care nu se găsesc chiar în orice firmă. Rar am văzut la un om aşa simt de anticipare. I-am dat mînă liberă să se uite prin toată contabilitatea firmei şi astfel avea acum imaginea de ansamblu a modului în care funcţionează o firmă. Apoi a urmat un om pe vîzări şi fochist de serviciu (aveam o centrală pe lemne), pe numele lui PD, evident proaspăt absolvent. Simţeam că în sfîrşit aveam o echipă stabilă, şi vedeam mai ales că AF, care venea dintr-o firmă cu un patron plin de sine, apreciază mediul informal şi prietenos din firma noastră. După un an cred, colega AF pleacă din firmă pentru că s-a măritat. În America. După cîteva luni am vorbit la telefon cu ea şi mi-a spus că lucrează la o firmă de mutări internaţionale şi că a fost promovată foarte rapid pentru că uitîndu-se ea prin contabilitatea firmei a dat peste sume neîncasate de la clienţi sau peste plăţi efectuate de două ori pentru o singură prestaţie. Sageata Businessul se dezvolta, am mai deschis o firmă apoi un magazin de prezentare, birouri în alte oraşe, am mai angajat oameni, am mai şi concediat, evident criteriul principal era potenţialul lor şi nu neapărat experienţa  în acel domeniu. De fiecare dată cînd un om bun pleca sau dădeam de o provocare majoră, (zeci de situaţii de blocaj financiar de moment, riscuri de falimente, falimente de-a dreptul) am mers mai departe. De ce? Pentru că nu era ca o plecare a unui om din firmă şi multe alte şicane ale vieţii de afaceri să fie un obstacol de netrecut pentru un vis care era doar al meu, iar partea financiară nu avea să fie o componentă majoră (din păcate). Un alt principiu pe care l-am pus în practică cu oamenii mei e să le dau o autonomie mare de lucru+încrederea aferentă şi toate informaţiile de care au nevoie pentru a lua o decizie fără să fie nevoie de mine.

Ca să punem punctul pe i vreau să trec în revistă o parte din oamenii cu care am avut plăcerea să lucrez în firmă, să-i văd că s-au dezvoltat pe plan personal şi profesional, şi de care mă bucur enorm că sînt mai mult decît ar fi fost dacă ar fi rămas în firma mea.

Lista va fi cu iniţialele numelui lor, poziţia ocupata înainte de a lucra la noi şi jobul pe care l-au avut după ce au plecat din firmă sau jobul pe care îl au în prezent.

  • IT, absolventă de facultate de studii economice, propria firmă de contabilitate
  • PD, absolvent de facultate, firmă de design web, ar putea fi un director foarte bun de operaţiuni la orice firmă de top din România
  • IN, ceva crew habar n-am de care la MacDonalds, şef pe raion de gastro la Cora
  • AU, absolventa de facultate, conta primara şi alte chestiuni la firma soţului
  • AO, customer care sau ceva de genul la Rompetrol, director de organizare la firma de evenimente şi acum customer service la London School of Business in Praga
  • Ciprian nu stiu cum, absolvent de facultate, antreprenor, conduce o echipa mică de oameni cu care face izolaţii la blocuri
  • CC, absolvent de facultate, Area Sales Manager
  • MP, recepţioneră, ceva job de logistică pentru un furnizor Nokia
  • VN, ceva referent pe licitaţii, proiectant la o firmă de mobilier din Bucureşti
  • AA, absolventă de facultate, propria firmă
  • MC, absolventă de facultate + experienţă de aministrator de sală internet, propria firmă de chestii hand made, ar putea lucra pe customer service la orice firmă de top din România
  • EA, absolventa de facultate, facility management la o firmă de IT

Cineva spunea că în viaţă ai doar ceea ce negociezi. Desigur capitalismul nu e un sistem perfect, dar atît timp cît ne bucurăm de libertate nimeni nu ne poate opri să căutam acele oportunităţi mai bune pentru noi. Ceea ce unii nostalgici după comunism înţeleg mai greu este că într-o  piaţă liberă nu o să vină nimeni să-ţi ofere ceva dacă nu dai nimic în schimb. Cîteodată poţi oferi compentenţa ta dacă o ai, dar atunci cînd nu o ai oferă-i măcar bunele intenţii şi toată seriozitatea de care poţi da dovadă în acel moment.

Nu am trecut uşor peste momentele în care am pierdut oameni buni pentru că succesul meu era legat de prezenţa lor în firmă. Mă gîndeam că dacă le-aş fi oferit o mărire de salariu poate nu ar pleca, dar dacă un om vrea să plece unde crede el că e mai bine pentru viaţa lui, de ce să rămînă la mine doar pentru bani? Dacă puteam să le ofer un salariu mai bun, de ce nu am făcut-o încă de la început? Am evitat să fac un lucru, să mă pun în calea fericirii oamenilor iar dacă ei au considerat că le e mai bine în altă parte, cine eram eu să le stau în cale?

Mamă, te iubesc dar nu ca pe TRX!

Azi am fost la sală. Pentru că sînt gras, demult îmi doream asta dar am tot amînat pentru că nu-mi place să trag de fiare și nici să alerg de unul singur, știu că nu am nicio șansă să fiu constant. Am căutat o sală în care să aibă biciclete pe care să merg cu căștile pe urechi și să mă gîndesc la ce vreau eu. E importantă bicicleta pentru că mi-am propus să merg cu Marius Cruceru și alți prieteni la Auschwitz în august. Cu bicicletele. Dar cum să merg fără condiție fizică și cu 20 de kg în plus?

Bun, ca să mă urnesc aveam nevoie de: un grup sau încă cineva față de care să dau socoteală, aparate sau un mod de a face mișcare în așa fel încît să-mi placă și evident, să nu coste mult. De mers afară cu bicicleta pe distanțe mai mari nu se pune problema deocamdată.

 

TRX

Printr-o cunoștință am descoperit azi o sală dotată cu chingi TRX, nu intru în detalii, vă las pe voi să căutați ce-s alea. Am înțeles că au fost inventate ca mod de antrenament pentru armata americană în situația în care soldații se aflau în misiune și nu aveau posibilitatea să meargă la sală. Știu doar că preparatorul neamț de la Steaua a început acum doi ani să lucreze cu ele, jucătorii au rîs de el și de ele cînd le-au văzut, dar după 10 minute nu mai era rîsul lor. Ce-i fain la TRX e că lucrezi doar cu greutatea propriului tău corp, și slavă Domnului că nu mi-e teamă că ar fi prea ușoare exercițiile, și ce-i și mai fain e că la sală am dat de un grup foarte eterogen cu tipi mai în formă decît mine dar și de o persoană mai voluminoasă. Dacă ei pot, eu nu? Formula supremă și profundă cu care mă motivez în viață. Culmea e că nici cei care erau mult mai în formă nu scoteau icnete de bucurie la un moment dat, și în acest moment încă îmi tremură mîinile deși am terminat acum 2 ore mișcarea.

Demult nu am mai fost atît de motivat să mă apuc de mișcare la modul serios și dacă eu pot, voi nu? Sala e la Cluj Arena.

De(s)tăinuirea căsătoriei, cu Isus, Sting şi Pavel

Dacă ar fi să spun primul cuvînt care-mi vine în minte cînd mă gîndesc la căsătorie acesta este „fragil”.  E suficient să uit în viaţa mea şi a celor din jur şi văd că realitatea îmi întăreşte acest fapt.

Cine are cît de cît experienţă ştie cît de repede se poate transforma o seară liniştită într-una agitată, cum Paştele sau Crăciunul te poate găsi la urgenţă cu un copil departe de persoana iubită. Cum un copil poate schimba compatibilitatea sexuală (o să scriu eu un material mai amplu pe tema asta odată) resetînd tot ce ştiai despre parteneră şi cum creşterea acestuia aduce cu sine o tensiune care scoate la iveală ce este mai urît din noi.

Adesea ne proiectăm viitorul avînd în minte momente despre cum vom da ce-i mai bun din noi, îl vom ajuta pe cel de lîngă noi să se dezvolte ca persoană, vom pune umărul la greu, cît de maturi şi realizaţi vom fi peste n ani, dar, surpriză, nu numai că sîntem departe de aceste ţinte dar ne auzim rostind cuvinte pe care nu ne-am fi imaginat vreodata că le vom folosi. Nu ne ajung degetele de la două mîini să numărăm situaţiile care sabotează liniştea sau armonia unei familii.

„Fragil” m-a dus cu gîndul la cîntecul lui Sting pe care nu l-am ascultat niciodată atent.

)

Oare de cîte ori cuvintele noastre nu au fost la fel de letale ca gloanţele? Cînd după ani de eşecuri în a vedea schimbarea din celălalt folosim ultimatumul? De cîte ori nu am lăsat doar  lacrimile celui de lîngă noi să fie apa care spală sîngele curs din rănile făcute iar cînd lacrimile au lipsit, am crezut că ceva, orice în afara sferei de influenţă a noastră va rezolva problema?

Mîntuitutorul spune să nu lăsăm ca soarele să apună peste mînia noastră iar în epistola către Evrei termenul de a rezolva orice păcat sau supărare pe care am pricinuit-o celuilalt, este finalul zilei. De ce un termen atît de scurt? Nu oare pentru că sîntem născuţi şi trăim sub  steaua păcatului, iar orice rană pe care o vom lăsa să fie vindecată în voia timpului  poate duce la împietrirea celuilalt? Pot ştiu eu care este limita celui de lingă mine?

Pavel spune despre căsătorie că este o taină. Nu am înţeles pe delplin, ce zic eu deplin? nici măcar 1% ce a vrut să zică.

Se pare că înţelegem mai mult din această taină atunci cînd căsătoria ne duce pe cărări care sînt mult pe lîngă reperele prestabilite. Sînt covins şi că nu voi înţelege pe deplin ce înseamnă această taină atît timp cît voi fi pe Pămînt.  Dar poate că dacă nu uit cît sîntem de fragili şi să nu luăm totul for granted  s-ar putea să ajute.

De ce nu-l voi vota pe Crin Antonescu și nici ”răul cel mai mic”

Pentru că Ion Iliescu în 2000 și Adrian Gurzău în 2012. Și pentru că nu există ”răul cel mai mic” există doar rău și bine. Pentru că, clasa de mijloc va găsi întotdeauna o cale să meargă mai departe în orice condiții.

Nu am pretenția unui articol foarte detaliat, există destule materiale online pline de date care susțin punctul meu de vedere.

În 2000 Iliescu și Vadim Tudor au ajuns în turul doi la prezidențiale. Ca să evit o catastrofă la președinție am votat cu Iliescu, împotriva obiceiurilor familiei noastre și împotriva coștiinței mele. În 2012, pentru a-i da o mînă de ajutor lui Băsescu ca să aibă un dram de aliați am votat cu Adrian Gurzău de la PDL. Știam ce poate Iliescu, principalul vinovat de întirzierea reformelor din România și multe alte măgării dar decît să ajungă țăcănitul de Vadim președinte și să strice și mai mult treburile mai bine unul mai cuminte ca Iliescu. Abia în ultimii ani, cu arestarea lui Cătălin Voicu, am aflat ce grup infracțional organizat ținea tataie Iliescu la sîn, el, președintele sărac și cinstit.

Ca să n-o mai lungim cu studiile de caz, Adrian Guzrău a fost unul din deputații care a votat în marțea neagră din 2013 pentru superimunitatea parlamentarilor. Cînd l-am votat m-am interesat puțin de el, avea un trecut destul de curățel.

Crin Antonescu

De cîtva timp se încearcă reșaparea lui Antonescu și dacă acesta va ajunge în turul II la prezidențiale împotriva lui Ponta, dreapta unită va fi îndemnată să voteze cu el. Mulți vor vota doar pentru că Antonescu reprezintă răul cel mai mic. Niciodată nu mi-a făcut o impresie bună încă de pe vremea cînd a fost ministrul tineretului și sportului iar chestia din 2009 cu ”România bunului simț” nu am înghițit-o. În ultimii 4-5 ani l-am urmărit să văd dacă comunică o viziune scurtă și cuprinzătoare pentru țară, fie ea și doar în 5 puncte, dar în afară de ”jos Băsescu” nu am auzit nimic.

De ce nu cred în ”răul cel mai mic”? Pentru că ”răul cel mai mic” abia așteaptă ocazia să se facă un ”rău mare”. Și spre deosebire de multe alte lucruri în viață, ”răul cel mai mic” nici nu are nevoie de alinierea tuturor astrelor sau de furtuna perfectă să devină ”rău mare” în toată splendoarea sa. Nu, cum are o ocazie cît de mică, profită la maxim de ea, fără să stea pe gînduri.

Bun, dar ce facem dacă ajunge Ponta președinte, lucrurile vor merge și mai înspre rău dacă PSD are și președinția și guvernul. Și ce dacă? Nu ne-am descurcat noi în condiții și mai grele? Vorbesc ca un egoist acum, dar mai cred ceva. Atît timp cît oamenii votează conștient ”răul cel mai mic” împiedică ca ”răul mare” să-și facă treaba pînă la capăt și mai cred că doar atunci cînd un număr critic de alegători din România se va trezi cu adevărat, își va da seama că lucrurile nu mai pot continua așa. Minunea s-a întîmplat în 1996 și 2004. Pe de altă parte, experiența îmi spune că degeaba încerci să-i faci pe oameni să înțeleagă prin cuvinte anumite realități, pînă cînd aceștia nu simt pe pielea lor ce înseamnă acea realitate oamenii nu se schimbă.

Care este soluția? Uite aici un link cu cîteva lucruri în care cred pentru România. Cînd va apărea omul sau partidul care va milita pentru ele, voi vota. Însă nu voi sta cu mîna în sîn, slavă Cerului că a început să se miște ceva pe această direcție.

Va urma.

Povestea unui afiş

Mă sună Beni Pop într-o după masă de vineri că are nevoie repede repede să scriu un text pentru un afiş de la Panemarul din Polus care va fi închis duminica. Magazin închis duminica în Polus nu prea ai să vezi prin Cluj dar ştiam deja că Panemar nu lucrează duminica, ştiam şi de ce dar no, trebuia un text fain, lipsit de clişee şi nu tare încărcat spiritual, cum aveam să aflu mai tîrziu.

Nu-i prima dată cînd eu şi acest băiat lucrăm pe texte pentru diverşi clienţi, ce îmi place însă la Beni e că mă lasă foarte liber şi mai ales, are curaj în faţa clienţilor să le propună chestii nonconformiste.

Merg spre Panemar Polus că oricum nu-l văzusem pînă atunci şi mă apuc de mestecat texte, nu înainte de a mă motiva cu nişte bunătăţi de ale casei, că aşa sînt eu de cînd mă ştiu, prima dată relaxarea şi apoi munca.

Scriu vreo trei versiuni cuminţi, spirituale care conţineau cîteva jaloane pe care mi le-a comunicat omul meu. Dar ceva nu-mi plăcea. Mă uit peste un text scris de soţia lui Beni, mai capăt ceva inspiraţie şi mai scriu încă două variante, total liber aşa cum simţeam eu în acel moment. Nu mă gîndeam că clientul va accepta vreuna şi tare m-am bucurat cînd am văzut că m-am înşelat. Doar prima propoziţie nu-mi aparţine plus un cuvînt „sinonimat”.

Anunt Panemar

Adevăru-i că de mic copil m-a fascinat un lucru: între bătăile sale, inima se odihneşte. Şi de aici am construit totul. E drept, nu mi-a dat prin cap că această fascinaţie va ajunge vreodată pe un afiş a unui magazin de pîine dar aşa e în viaţă, o dată ai ocazia să scrii despre o obsesie şi această fereastră de oportunitate, cum se zice în revistele glossy de business, nu trebuie ratată.

De atunci multe s-au mai întîmplat la Panemar, alt text a trebuit scris şi sincer să fiu sînt foarte plăcut surprins că singurul lucru de care le e frică sînt clişeele. Hai că se poate!

Ziua în care Poliția Română a umilit-o pe mama

Lunea trecută mama a avut un accident ușor, trebuia să dea prioritate unei mașini care vene din partea dreaptă, mama aflîndu-se pe un drum fără prioritate. Era seara pe la 18.00 cu ploaie. E vorba de intersecția de la Gară, aceea cu strada Horea, mama venea dinspre Iris. Și mama și conducătorul auto victimizat s-au oprit și au pornit deodată, mașinii mamei fiindu-i rasă bara din față din care a rezultat pierderea emblemei Dacia, disclocarea barei și zborul numărului de înmatriculare. E clar, vina mamei.

Trimis de tata la fața locului dau mîna cu victima, un student boboc, îmi spune că el nu e un om rău și nu vrea să ia bani de pe noi și că urmează sa-i sosească întăriri sub forma tatălui său. De la momentul accidentului pînă am ajuns eu a vorbit și tata cu victima la telefon, tata fiind obosit de la drumul pe care îl făcuse în interes de serviciu (400-500 de km cu microbusul) și puțin agitat (nu mai zic ca Loganul are doar cîteva luni, mașina firmei) pentru că nu a înțeles bine din explicațiile mamei cum s-a produs accidentul, probabil că l-a luat mai tare pe băait. Bun. Văd și paguba  produsă victimei, o zgîrietura de maxim 10 cm și lată de 2 pe marginea curbată de deasupra roții a aripii din spate. Maxim 500 de lei costul reparației. Apare tatăl băiatului și ni se sugerează să nu mergem pe asigurare ci mai bine să le dăm bani. Le-am zis ca nu pot lua această decizie că nu e mașina mea dar că mașina are RCA și casco și că probabil tata va merge pe asigurare pentru că nu vrea să plătească el reparația mașinii lui și nu poate declara ca a ras-o de un stîlp în curte. Schimb de telefoane, rămîne să să audă cu tata a doua zi.

Miercuri pe la amiază îl aud pe tata vorbind la telefon cu băiatul și intenția clară care se contura era calea amiabilă, constatări, programări, armonizări de agende, șamd.

Joi tata merge la Allianz cu schița accidentului, deh firmă ieftină de RCA victima avea toate motivele să se teamă că nu-i va fi decontată reparația, să demareze procedura. Merge și la poliție să vadă ce poate face, polițistul de la daune îi spune că dacă vrea înțelegere amiabilă nu se poate fără semnătura victimei. Între timp tata a obținut și împuternicire de la firma de leasing să se ocupe de caz. Deh, rea credință dusă la extrem.

Vineri iar îl aud pe tata vorbind la telefon și concluzia discuției era că victima nu a găsit un service să-i facă mașina pe loc în ziua aceea pe care ar fi vrut să o scoată la vînzare a doua zi. În plus de asta potul înțelerii amiabile fentînd asigurarea RCA a urcat la 300 de Euro.

Sîmbătă seara pe la orele 21.00 mama primește un apel de la un număr necunoscut dar nu aude telefonul. După cîteva minute, sună telefonul tatei iar la aparat era domnul polițist care suna de pe telefonul, ați ghicit, victimei. Tata îi spune tot filmul, concluzia fiind ca mama să meargă la Poliție luni să-l caute pe domnul agent Pop Alexandru. Simplă formalitate, nu?

Azi dimineața am mers împreună cu mama, eu am rămas în hol. La un moment dat coboară agentul să facă poze la mașina. Un tip blajin, politicos. Ok, scapă ieftin și elegant mama, mi-am zis. După 10 minute coboară mama. Verdictul, amendă 500 și ceva de lei, permisul susepndat nu pe 1 lună, nici pe 2, ci pe 4!

Ce învățăm de aici:

  •  că degeaba ai încredere în oameni mai ales în ăia care declara că nu-s răi și nici nu vor să-și ia banii, fiecare zi care se scurge după accident urca potul cu 50 de Euro.
  • dacă ești tînăr și ai prieten în poliție (sau mă rog, tata are prieten la poliție) nu contează că ai tras de timp să mergi pe calea legală de conciliere, cînd vinovatul nu-ți dă banii pe care tu îi ceri, ia pedeapsa maximă
  • polițistul care sună de pe telefonul victimei dă exemplu de reducerea cheltuielilor statului cu telefoanele și dovadă de maximă de imparțialitate
  • o mamă și bunică, pensionară, la 61 de ani, care are nevoie de mașină să meargă la biserică (unde mai ia cu ea în mașină și alți oameni care se deplasează mai greu) și cîteodată să-și aducă nepoții de la școală trebuie să ia o lecție că în România nu te joci cu legea