Mamă, te iubesc dar nu ca pe TRX!

Azi am fost la sală. Pentru că sînt gras, demult îmi doream asta dar am tot amînat pentru că nu-mi place să trag de fiare și nici să alerg de unul singur, știu că nu am nicio șansă să fiu constant. Am căutat o sală în care să aibă biciclete pe care să merg cu căștile pe urechi și să mă gîndesc la ce vreau eu. E importantă bicicleta pentru că mi-am propus să merg cu Marius Cruceru și alți prieteni la Auschwitz în august. Cu bicicletele. Dar cum să merg fără condiție fizică și cu 20 de kg în plus?

Bun, ca să mă urnesc aveam nevoie de: un grup sau încă cineva față de care să dau socoteală, aparate sau un mod de a face mișcare în așa fel încît să-mi placă și evident, să nu coste mult. De mers afară cu bicicleta pe distanțe mai mari nu se pune problema deocamdată.

 

TRX

Printr-o cunoștință am descoperit azi o sală dotată cu chingi TRX, nu intru în detalii, vă las pe voi să căutați ce-s alea. Am înțeles că au fost inventate ca mod de antrenament pentru armata americană în situația în care soldații se aflau în misiune și nu aveau posibilitatea să meargă la sală. Știu doar că preparatorul neamț de la Steaua a început acum doi ani să lucreze cu ele, jucătorii au rîs de el și de ele cînd le-au văzut, dar după 10 minute nu mai era rîsul lor. Ce-i fain la TRX e că lucrezi doar cu greutatea propriului tău corp, și slavă Domnului că nu mi-e teamă că ar fi prea ușoare exercițiile, și ce-i și mai fain e că la sală am dat de un grup foarte eterogen cu tipi mai în formă decît mine dar și de o persoană mai voluminoasă. Dacă ei pot, eu nu? Formula supremă și profundă cu care mă motivez în viață. Culmea e că nici cei care erau mult mai în formă nu scoteau icnete de bucurie la un moment dat, și în acest moment încă îmi tremură mîinile deși am terminat acum 2 ore mișcarea.

Demult nu am mai fost atît de motivat să mă apuc de mișcare la modul serios și dacă eu pot, voi nu? Sala e la Cluj Arena.

Anunțuri

De(s)tăinuirea căsătoriei, cu Isus, Sting şi Pavel

Dacă ar fi să spun primul cuvînt care-mi vine în minte cînd mă gîndesc la căsătorie acesta este „fragil”.  E suficient să uit în viaţa mea şi a celor din jur şi văd că realitatea îmi întăreşte acest fapt.

Cine are cît de cît experienţă ştie cît de repede se poate transforma o seară liniştită într-una agitată, cum Paştele sau Crăciunul te poate găsi la urgenţă cu un copil departe de persoana iubită. Cum un copil poate schimba compatibilitatea sexuală (o să scriu eu un material mai amplu pe tema asta odată) resetînd tot ce ştiai despre parteneră şi cum creşterea acestuia aduce cu sine o tensiune care scoate la iveală ce este mai urît din noi.

Adesea ne proiectăm viitorul avînd în minte momente despre cum vom da ce-i mai bun din noi, îl vom ajuta pe cel de lîngă noi să se dezvolte ca persoană, vom pune umărul la greu, cît de maturi şi realizaţi vom fi peste n ani, dar, surpriză, nu numai că sîntem departe de aceste ţinte dar ne auzim rostind cuvinte pe care nu ne-am fi imaginat vreodata că le vom folosi. Nu ne ajung degetele de la două mîini să numărăm situaţiile care sabotează liniştea sau armonia unei familii.

„Fragil” m-a dus cu gîndul la cîntecul lui Sting pe care nu l-am ascultat niciodată atent.

)

Oare de cîte ori cuvintele noastre nu au fost la fel de letale ca gloanţele? Cînd după ani de eşecuri în a vedea schimbarea din celălalt folosim ultimatumul? De cîte ori nu am lăsat doar  lacrimile celui de lîngă noi să fie apa care spală sîngele curs din rănile făcute iar cînd lacrimile au lipsit, am crezut că ceva, orice în afara sferei de influenţă a noastră va rezolva problema?

Mîntuitutorul spune să nu lăsăm ca soarele să apună peste mînia noastră iar în epistola către Evrei termenul de a rezolva orice păcat sau supărare pe care am pricinuit-o celuilalt, este finalul zilei. De ce un termen atît de scurt? Nu oare pentru că sîntem născuţi şi trăim sub  steaua păcatului, iar orice rană pe care o vom lăsa să fie vindecată în voia timpului  poate duce la împietrirea celuilalt? Pot ştiu eu care este limita celui de lingă mine?

Pavel spune despre căsătorie că este o taină. Nu am înţeles pe delplin, ce zic eu deplin? nici măcar 1% ce a vrut să zică.

Se pare că înţelegem mai mult din această taină atunci cînd căsătoria ne duce pe cărări care sînt mult pe lîngă reperele prestabilite. Sînt covins şi că nu voi înţelege pe deplin ce înseamnă această taină atît timp cît voi fi pe Pămînt.  Dar poate că dacă nu uit cît sîntem de fragili şi să nu luăm totul for granted  s-ar putea să ajute.

De ce nu-l voi vota pe Crin Antonescu și nici ”răul cel mai mic”

Pentru că Ion Iliescu în 2000 și Adrian Gurzău în 2012. Și pentru că nu există ”răul cel mai mic” există doar rău și bine. Pentru că, clasa de mijloc va găsi întotdeauna o cale să meargă mai departe în orice condiții.

Nu am pretenția unui articol foarte detaliat, există destule materiale online pline de date care susțin punctul meu de vedere.

În 2000 Iliescu și Vadim Tudor au ajuns în turul doi la prezidențiale. Ca să evit o catastrofă la președinție am votat cu Iliescu, împotriva obiceiurilor familiei noastre și împotriva coștiinței mele. În 2012, pentru a-i da o mînă de ajutor lui Băsescu ca să aibă un dram de aliați am votat cu Adrian Gurzău de la PDL. Știam ce poate Iliescu, principalul vinovat de întirzierea reformelor din România și multe alte măgării dar decît să ajungă țăcănitul de Vadim președinte și să strice și mai mult treburile mai bine unul mai cuminte ca Iliescu. Abia în ultimii ani, cu arestarea lui Cătălin Voicu, am aflat ce grup infracțional organizat ținea tataie Iliescu la sîn, el, președintele sărac și cinstit.

Ca să n-o mai lungim cu studiile de caz, Adrian Guzrău a fost unul din deputații care a votat în marțea neagră din 2013 pentru superimunitatea parlamentarilor. Cînd l-am votat m-am interesat puțin de el, avea un trecut destul de curățel.

Crin Antonescu

De cîtva timp se încearcă reșaparea lui Antonescu și dacă acesta va ajunge în turul II la prezidențiale împotriva lui Ponta, dreapta unită va fi îndemnată să voteze cu el. Mulți vor vota doar pentru că Antonescu reprezintă răul cel mai mic. Niciodată nu mi-a făcut o impresie bună încă de pe vremea cînd a fost ministrul tineretului și sportului iar chestia din 2009 cu ”România bunului simț” nu am înghițit-o. În ultimii 4-5 ani l-am urmărit să văd dacă comunică o viziune scurtă și cuprinzătoare pentru țară, fie ea și doar în 5 puncte, dar în afară de ”jos Băsescu” nu am auzit nimic.

De ce nu cred în ”răul cel mai mic”? Pentru că ”răul cel mai mic” abia așteaptă ocazia să se facă un ”rău mare”. Și spre deosebire de multe alte lucruri în viață, ”răul cel mai mic” nici nu are nevoie de alinierea tuturor astrelor sau de furtuna perfectă să devină ”rău mare” în toată splendoarea sa. Nu, cum are o ocazie cît de mică, profită la maxim de ea, fără să stea pe gînduri.

Bun, dar ce facem dacă ajunge Ponta președinte, lucrurile vor merge și mai înspre rău dacă PSD are și președinția și guvernul. Și ce dacă? Nu ne-am descurcat noi în condiții și mai grele? Vorbesc ca un egoist acum, dar mai cred ceva. Atît timp cît oamenii votează conștient ”răul cel mai mic” împiedică ca ”răul mare” să-și facă treaba pînă la capăt și mai cred că doar atunci cînd un număr critic de alegători din România se va trezi cu adevărat, își va da seama că lucrurile nu mai pot continua așa. Minunea s-a întîmplat în 1996 și 2004. Pe de altă parte, experiența îmi spune că degeaba încerci să-i faci pe oameni să înțeleagă prin cuvinte anumite realități, pînă cînd aceștia nu simt pe pielea lor ce înseamnă acea realitate oamenii nu se schimbă.

Care este soluția? Uite aici un link cu cîteva lucruri în care cred pentru România. Cînd va apărea omul sau partidul care va milita pentru ele, voi vota. Însă nu voi sta cu mîna în sîn, slavă Cerului că a început să se miște ceva pe această direcție.

Va urma.

Povestea unui afiş

Mă sună Beni Pop într-o după masă de vineri că are nevoie repede repede să scriu un text pentru un afiş de la Panemarul din Polus care va fi închis duminica. Magazin închis duminica în Polus nu prea ai să vezi prin Cluj dar ştiam deja că Panemar nu lucrează duminica, ştiam şi de ce dar no, trebuia un text fain, lipsit de clişee şi nu tare încărcat spiritual, cum aveam să aflu mai tîrziu.

Nu-i prima dată cînd eu şi acest băiat lucrăm pe texte pentru diverşi clienţi, ce îmi place însă la Beni e că mă lasă foarte liber şi mai ales, are curaj în faţa clienţilor să le propună chestii nonconformiste.

Merg spre Panemar Polus că oricum nu-l văzusem pînă atunci şi mă apuc de mestecat texte, nu înainte de a mă motiva cu nişte bunătăţi de ale casei, că aşa sînt eu de cînd mă ştiu, prima dată relaxarea şi apoi munca.

Scriu vreo trei versiuni cuminţi, spirituale care conţineau cîteva jaloane pe care mi le-a comunicat omul meu. Dar ceva nu-mi plăcea. Mă uit peste un text scris de soţia lui Beni, mai capăt ceva inspiraţie şi mai scriu încă două variante, total liber aşa cum simţeam eu în acel moment. Nu mă gîndeam că clientul va accepta vreuna şi tare m-am bucurat cînd am văzut că m-am înşelat. Doar prima propoziţie nu-mi aparţine plus un cuvînt „sinonimat”.

Anunt Panemar

Adevăru-i că de mic copil m-a fascinat un lucru: între bătăile sale, inima se odihneşte. Şi de aici am construit totul. E drept, nu mi-a dat prin cap că această fascinaţie va ajunge vreodată pe un afiş a unui magazin de pîine dar aşa e în viaţă, o dată ai ocazia să scrii despre o obsesie şi această fereastră de oportunitate, cum se zice în revistele glossy de business, nu trebuie ratată.

De atunci multe s-au mai întîmplat la Panemar, alt text a trebuit scris şi sincer să fiu sînt foarte plăcut surprins că singurul lucru de care le e frică sînt clişeele. Hai că se poate!

Ziua în care Poliția Română a umilit-o pe mama

Lunea trecută mama a avut un accident ușor, trebuia să dea prioritate unei mașini care vene din partea dreaptă, mama aflîndu-se pe un drum fără prioritate. Era seara pe la 18.00 cu ploaie. E vorba de intersecția de la Gară, aceea cu strada Horea, mama venea dinspre Iris. Și mama și conducătorul auto victimizat s-au oprit și au pornit deodată, mașinii mamei fiindu-i rasă bara din față din care a rezultat pierderea emblemei Dacia, disclocarea barei și zborul numărului de înmatriculare. E clar, vina mamei.

Trimis de tata la fața locului dau mîna cu victima, un student boboc, îmi spune că el nu e un om rău și nu vrea să ia bani de pe noi și că urmează sa-i sosească întăriri sub forma tatălui său. De la momentul accidentului pînă am ajuns eu a vorbit și tata cu victima la telefon, tata fiind obosit de la drumul pe care îl făcuse în interes de serviciu (400-500 de km cu microbusul) și puțin agitat (nu mai zic ca Loganul are doar cîteva luni, mașina firmei) pentru că nu a înțeles bine din explicațiile mamei cum s-a produs accidentul, probabil că l-a luat mai tare pe băait. Bun. Văd și paguba  produsă victimei, o zgîrietura de maxim 10 cm și lată de 2 pe marginea curbată de deasupra roții a aripii din spate. Maxim 500 de lei costul reparației. Apare tatăl băiatului și ni se sugerează să nu mergem pe asigurare ci mai bine să le dăm bani. Le-am zis ca nu pot lua această decizie că nu e mașina mea dar că mașina are RCA și casco și că probabil tata va merge pe asigurare pentru că nu vrea să plătească el reparația mașinii lui și nu poate declara ca a ras-o de un stîlp în curte. Schimb de telefoane, rămîne să să audă cu tata a doua zi.

Miercuri pe la amiază îl aud pe tata vorbind la telefon cu băiatul și intenția clară care se contura era calea amiabilă, constatări, programări, armonizări de agende, șamd.

Joi tata merge la Allianz cu schița accidentului, deh firmă ieftină de RCA victima avea toate motivele să se teamă că nu-i va fi decontată reparația, să demareze procedura. Merge și la poliție să vadă ce poate face, polițistul de la daune îi spune că dacă vrea înțelegere amiabilă nu se poate fără semnătura victimei. Între timp tata a obținut și împuternicire de la firma de leasing să se ocupe de caz. Deh, rea credință dusă la extrem.

Vineri iar îl aud pe tata vorbind la telefon și concluzia discuției era că victima nu a găsit un service să-i facă mașina pe loc în ziua aceea pe care ar fi vrut să o scoată la vînzare a doua zi. În plus de asta potul înțelerii amiabile fentînd asigurarea RCA a urcat la 300 de Euro.

Sîmbătă seara pe la orele 21.00 mama primește un apel de la un număr necunoscut dar nu aude telefonul. După cîteva minute, sună telefonul tatei iar la aparat era domnul polițist care suna de pe telefonul, ați ghicit, victimei. Tata îi spune tot filmul, concluzia fiind ca mama să meargă la Poliție luni să-l caute pe domnul agent Pop Alexandru. Simplă formalitate, nu?

Azi dimineața am mers împreună cu mama, eu am rămas în hol. La un moment dat coboară agentul să facă poze la mașina. Un tip blajin, politicos. Ok, scapă ieftin și elegant mama, mi-am zis. După 10 minute coboară mama. Verdictul, amendă 500 și ceva de lei, permisul susepndat nu pe 1 lună, nici pe 2, ci pe 4!

Ce învățăm de aici:

  •  că degeaba ai încredere în oameni mai ales în ăia care declara că nu-s răi și nici nu vor să-și ia banii, fiecare zi care se scurge după accident urca potul cu 50 de Euro.
  • dacă ești tînăr și ai prieten în poliție (sau mă rog, tata are prieten la poliție) nu contează că ai tras de timp să mergi pe calea legală de conciliere, cînd vinovatul nu-ți dă banii pe care tu îi ceri, ia pedeapsa maximă
  • polițistul care sună de pe telefonul victimei dă exemplu de reducerea cheltuielilor statului cu telefoanele și dovadă de maximă de imparțialitate
  • o mamă și bunică, pensionară, la 61 de ani, care are nevoie de mașină să meargă la biserică (unde mai ia cu ea în mașină și alți oameni care se deplasează mai greu) și cîteodată să-și aducă nepoții de la școală trebuie să ia o lecție că în România nu te joci cu legea

Cu schiurile la Veveriţa

Schiez cam de vreo 26 de ani, cu pauzele de rigoare legate de apariţiile copiilor noştri, şi din păcate doar în România, cu o singură excepţie cînd în ’95 am schiat în America doar o dată.  Ştiu puţine pîrtii din Romania dar cu toate acestea îmi dau seama la ce mă pot aştepta de la ele atunci cînd nu a nins cam demultişor.

Partia Veverita

Două lucruri nu merită să fie luate de noi în România, maşina şi schiuri. La schiuri principalul motiv e starea jalnică a pîrtiilor in România şi nu în ultimul rînd manierele schiorilor care stau la coadă la teleschi şi-ţi călăresc schiurile de zici că i-ai rugat să-ţi schimbe finisajul din lucios în striat.

Săptămîna trecută am fost la Vatra Dornei cu ceva prieteni şi o parte mare din copiii noştri. La pîrtia Veveriţa. Naming foarte bun, nu ai cum să-l uiţi. Cum nu a mai nins de vreo două săptămîni nu mă aşteptam la ceva extraordinar dar no, pentru copii ne sacrificăm.

Nu mică mi-a fost mirarea cînd am dat de o zăpadă acceptabilă, (nu a nins de două săptămîni, nu uitaţi) un teleschi cu motor silenţios, oamenii care îl serveau (nu înţeleg de ce se foloseşte termenul „deservire” în mod frecvent cu riscul de a fi înţeles în sensul lui negativ) foarte amabili şi, minune mare, lipsa muzicii. Legat de muzică, iarăşi nu înţeleg de ce în Romania trebuie să fie muzică oriunde mergi, fie la munte fie la mare.

Apoi informaţiile au început să vină spre mine. Pîrtia a fost făcută de la zero cu fonduri europene de către primăria din oraş pare-se împreună cu o firmă austriacă. După ce  au fost tăiaţi copacii şi scoase rădăcinile austriecii au semănat iarbă iar timp de doi ani nu a schiat nimeni pentru a se forma un covor care să ţină solul închegat, chestie foarte importantă cînd zăpada e subţire sau cînd nu eşti amator de schiat printre hopuri de 1 metru cum se întîmplă pe alte pîrtii.

Pîrtia e dotată cu tunuri de zăpadă artificială controlate de computer care le opreşte cînd temperatura e mai mare de -5 grade. Bine că şeful pîrtiei mi se lăuda că au reuşit să păcălească sistemul şi au obţinut performanţa ca tunurile să meargă şi la -3,5 grade. Pe lîngă asta, tunurile sînt (de)servite de un rezervor imens de apă, construit şi el odata cu proiectul, de 600 de tone, apă care cred că se colectează din izvoare şi nu m-am mira să fie chiar apă minerală (carbogazoasă) dat fiind zona în care ne aflăm. Nu pot să nu mă întreb ce granulaţie de mare fineţe a fulgilor ar ieşi din apă carbogazoasă.

O altă surpriză a fost directiva de la primărie ca oamenii de la bilete să lase copiii să mai meargă şi fără bilet pentru a uşura povara financiară a familiilor. Cum noi eram cu 3 copii la schi acest lucru s-a simţit chiar bine la buzunar.

Experienţa supremă a fost în ultima zi de schi cînd dupa două zile de temperaturi pozitive, în care eu am schiat mai puţin pentru că mi-era frică de zăpada moale cea de picioare rupătoare mai ales cînd ai 20 de kg peste masa admisă de regulamentele de dietă, am mai făcut două ture de adio. Cu o seară inainte se vedeau bine deja smocuri de iarbă şi pietre mici, iar acum acestea au dispărut sub o nouă fîşie de zăpadă aterizată parcă din cer. Abia după ce am stat la taclale cu şeful aşezămîntului, un om foarte pasionat de schi şi de dorinţa de a oferi clienţilor condiţii excelente şi pe care nu ştiu de ce nu l-am întrebat cum îl cheamă, mi-a spus ca e şi el uimit de priceperea colegului care a mînuit Ratrack-ul care a adus zăpadă din ceva „depozite” pe care le-au făcut cînd a nins, zăpadă pe care a împrăştiat-o cu precizie de chirurg pentru a ne scuti pe noi schiorii de veşnicele retuşări ale tălpilor schiurilor.

Una peste alta, şi datorită drumului bun de la Cluj la Vatra Dornei, recomand cu căldură pîrtia Veveriţa din Vatra Dornei, un loc unde inima vă va sălta, cum altfel dacă nu asemeni unei veveriţe, de bucurie!

P.S. Am uitat să zic că urcarea a costat doar 4 lei iar pîrtia avea cam 1 km.

P.P.S. Cum ar fi dacă primarii ar folosi condiţiile bune şi ieftine de pe pîrtii ca punct de atracţie pentru turişti şi astfel să ajute oamenii care au pensiuni sau alte afaceri care pot profita de pe urma turiştilor?

Cu nebunii la înmormîntare

Azi am fost la înmormîntarea domnului Constantin Asăvoaie. Cine a auzit de misiunea creştina în închisori Prison Fellowship a auzit de domnul Asăvoaie.

L-am cunoscut personal acum doi ani la un eveniment 11even la care am fost vorbitori. M-a uimit dragostea lui pentru cărţi şi talentul de vorbitor. Cîteva detalii suplimentare despre acest om încercat se pot afla aici

Speechul de la TEDx Cluj se poate vedea aici

Cînd oameni de asemenea calibru dispar dintre noi trebuie să mergi la priveghiul lor pentru că ai şansa să asculţi întîmplări din viaţa lor povestite de alţii şi nu ai cum să nu pleci de acolo mult mai motivat, sau inspirat cum se spune în literatura motivaţională, să faci ceva concret pentru cei din jur şi nu în ultimul rînd refocalizat pe lucrurile care contează în viaţa asta. Moartea e şi un moment de celebrarea a lucrurilor care contează. Mi-am propus să ajung aseară la priveghi tocmai pentru a mă adăpa din aceste poveşti, recunosc un soi de egoism aici, şi din fericire nu am ajuns. Astfel singura şansă de a-mi lua rămas bun de la acest om a fost azi.

Serviciul de înmormîntare a început la orele 10.30 unde altundeva decît la Centrul Prison Fellowship de pe strada Sobarilor clădire fanion pentru organizaţie.

Încă de cînd am început să urc scările spre sala principala de la ultimul etaj am simţtit ceva interesant în aer. Cineva cînta un cîntec la chitară acompaniat de o orgă care folosea în efect simplu de sintetizator asemănător  celui folosit în piesa pe care o să o menţionez. Cîntecul era Ridica-voi ochii

Pentru că Constantin Asăvoaie aparţinea cultului Oastea Domnului era ceva normal ca înainte de începerea serviciului să se cînte, iar cum majoritatea ştia piesele alese de către cel care conducea partea muzicală, aproape toată lumea din jur cînta. Versurile cîntecelor şi modul (superb) în care erau interpretate mi-au dat senzaţia că mă aflam undeva într-un coridor cosmic cu fratele Asăvoaie aflat înaintea noastră, intrat deja în camera în care se afla Mîntuitorul, iar noi îl urmam din spate.

Spre surpinderea mea nu se întră direct în serviciul de înmormîntare ci se mai dau cuvîntul cîtorva prieteni ai celui plecat dintre noi ca la un moment dat să ia cuvîntul una din fiicele lui, Oana. Oooops, o să fie interesant mi-am zis. Din ce aluat e femeia asta de poate să vorbească în public lîngă sicriul tatălui ei?

De obicei în aceste momente se aduc ultime omagii, eu o să-l aduc pe primul, spune Oana. E greu să redau tot ce a spus Oana pentru că în acele clipe nu ai cum să mai fii lucid, dar am înţeles că a fost o împăcare, acea împăcare care vine cînd doi oameni îşi varsă oful adunat în ani de zile şi la final poziţia sau atitudinile care au stat la baza unor acţiunu sau inacţiuni devine limpede. La final Oana a recitat o versiune personalizată, cu numele tatălui ei inserat între versuri, acest poem de Costache Ioanid.

Şi a fost Isus copil…
Fără leagăn, fără slavă.
Şi-n fiinţa Lui firavă
au pătruns fiori de ger.
Şi a fost Isus copil,
ca să aibă toţi copiii
Tată-n cer.

Şi a fost Isus sărac.
Se uitau cu milă bacii
cum L-ardeau pe faţă macii.
Cel mai trist dintre copii.
Şi a fost Isus sărac,
ca să aibă toţi săracii
bogăţii.

Şi a fost Isus flămând.
Şi plângea din albul pânzii
cum plâng mieii-n zori, plăpânzii,
cu-a lor ochi înrouraţi.
Şi a fost Isus flămând,
ca să fie toţi flămânzii
săturaţi.

Şi a fost Isus un miel…
ce-Lpândeau pe-afară leii
… şi din culmile Iudeii
şi-n pustiul arzător …
Şi a fost Isus un miel,
ca să aibă-n El toţi mieii
un Păstor.

Şi a fost un rob Isus…
sus, slujind Împărăţia,
jos, la Iosif şi Maria.
Lumii-ntregi S-a dat răpus
ca să-avem şi noi robia
şi-nfierea lui Isus…

Sînt rare momentele din viaţă în care am plîns în public  (la binecuvîntarea celor două fete ale mele dar nu şi a băieţilor, culmea) iar azi la finalul poeziei a fost un altul. Mă consolez că eram cel mai tăcut din asistenţă.

Următorul care a luat cuvîntul a fost fratele Oanei. Din nou am fost impresinat de stăpînirea lui de sine, mă tot întrebam în ce punct al discursului va ceda, şi de ameţitorul carusel al cuvintului „nebun” folosit în sensul obişnuit sau în sensul pe care îl găsim folosit de Apostul Pavel cînd vorbeşte de Cristos. Cît de (dureros) de bine l-am înţeles pe Rareş cînd vorbea despre tatăl lui. Ştiu, oamenii dedicaţi unui vis îşi pun de multe ori familia în situaţii limită şi nu neapărat că sînt înţelepţi în acele momente şi culmea nici măcar pentru un interes material pentru ei înşişi. Eram în acel loc din spaţiu în care vedeam ambele părţi şi mai ales înţelegeam ce daune pot provoca unele acţiuni ale tatălui. Cu cîtă uşurinţă aş fi putut să amanetez viitorul financiar al copiilor mei.

Atunci cînd te împaci cu cineva nu ai cum să spui doar lucruri frumoase, vorbeşti şi de lucrurile care au durut iar ele nu fac totdeanua cinste persoanei care a provocat acele răni. Am admirat la cei doi nu numai tăria de a vorbi public în acele circumstanţe ci şi curajul de a spune lucrurilor pe nume (contrar atitudinii despre mort numai de bine) nu cu atitudinea de a umili sau jigni ci cu atitudinea de acceptare a greşelilor ale celuilalt şi de a-l ierta pentru ele. Niciodată nu mi-am imaginat că voi pleca de la o înmormîntare atît de stors de plan emoţional dar atît de înălţat în duh. Mi-am promis şi că pe viitor să mă gîndesc mai mult la situaţiile care pot să-mi pună familia în situaţii extreme.

Oana şi Rareş, sînteţi nebuni. Şi de aceea vă iubesc!