Pe pielea mea

Odă liderilor leneşi

Textul acesta a fost publicat aici iar eu l-am preluat cu permisiunea proprietarului blogului.

No, treaba stă cam aşa, sînt sigur că s-au scris multe sute de metri cubi de cărţi despre liderşip şi despre ce să faci şi cum să dregi să devii un lider de succes. Una dintre calităţi care se cere este implicarea sau proactivitatea care sînt, evident, stric legate de hărnicie. Am auzit multe poveşti de prin firme mici şi multinaţionale în care oamenii de la nivele de începători dădeau din coate  într-un anume fel ca să priceapă şefii cît sînt ei de harnici. Cum rămîne cu oamenii care sînt mai timizi dar la care în schimb le merge mintea la soluţii de a economisi timp, energie şi nu în ultimul rînd bani? Ce şansă au aceşti oameni într-o cultură care încurajează agitaţia cu mai mult sau puţin folos? Nu prea mare, doar dacă se întîlnesc, providenţial, cu un om de felul generalului von Moltke care să aibă o viziune mai diferită a slujbei dar vai, atît de eficientă.

Aşadar, trăiască inteligenţa, trăiască lenea, trăiască satisfacţia lucrului început şi dus la bun sfîrşit cu eforturi minime, dacă se poate în timp ce liderul doarme de amiază, căci despre asta e vorba, nu încurajăm puturoşenia ci lucrul făcut bine cu energie minimală.

Lenea în viziunea unui general de armată

 

„Helmuth Karl Bernhard Graf von Moltke (1800 – 1891) a fost un general prusac Șeful Statului Major General (Großer Generalstab) al armatei prusace și un mare strateg.

 

Imediat după numirea în funcție, a trecut la reforme, între care și modul de instruire și promovare a ofițerilor.

 

În acest scop, i-a evaluat după două criterii:

  • gradul de inteligență (de la proști la inteligenți)
  •  atitudinea față de muncă (de la leneși la harnici).

În baza acestor criterii, au rezultat patru grupe / tipuri de ofițeri:

A:  prost și leneș

B:  inteligent și harnic

C: prost și harnic

D:  inteligent și leneș

Ofițerilor din categoria A, proști și leneși, le-a dat sarcini simple și repetitive. Aceștia nu mai puteau înainta în cariera militară. Este posibil ca într-o bună zi să le vină o idee bună, dar mai important, nu creează probleme.

Moltke considera că ofițerii din categoria B, inteligenți și harnici, erau obsedați de micromanagement (se pierd în mărunțișuri) și, prin urmare, sunt lideri de slabă calitate. Era posibilă o promovare, dar nu până la nivel de ofițeri de Stat Major. Acești ofițeri dădeau certitudinea că ordinele vor fi îndeplinite la timpși întocmai, în toate detaliile.

Ofițerii din categoria C, proști și harnici, erau considerați periculoși. Moltke afirma că aceștia ar trebui să fie supravegheați permanent, ceea ce este inacceptabil în armată. Deoarece ar fi putut crea probleme grave, greu de remediat, aceștia au fost scoși din armată.

Ofițerii din categoria D, inteligenți și leneși, erau cei pe care Moltke îi considera cei mai potriviți pentru cele mai înalte funcții de comandă. Acești ofițeri erau suficient de inteligenți ca să știe ce trebuie făcut, dar și suficient de leneși, pentru a găsi cea mai ușoară și simplă cale de a atinge obiectivul cerut.

Este adevărat că lenea singură nu este productivă. Ea trebuie combinată cu inteligența. Oamenii leneși și inteligenți au un avantaj în societate și sunt cei mai nimeriți pentru rolul de lider într-o organizație.”

Nota mea de final: liderii leneşi şi inteligenţi mai au o calitate mare de tot, permit ca în jurul lor oamenii să se dezvolte, să se formeze, să ia decizii singuri şi astfel proeictul lor va merge mai departe şi cînd aceştia se vor retrage din slujbă sau de pe planetă.

Anunțuri

De ce proştii şi egolatrii nu pot juca volei

Voleiul este unul din cele mai frumoase sporturi de pe planetă. Spuneam cu alte ocazii că ar trebui pus pe lista cu substanţe interzise, odată ce încep să-l practici creează dependenţă.

Pe cît e de fain pe atît e de greu pentru că ai nevoie de un bagaj tehnic mare iar odată ce stăpîneşti cît de cât tehnica şi începi să joci în meciuri îţi dai seama cît de puţin ştii, pentru că situaţiile de joc din care faci parte se desfăşoară foarte rapid, din vole evident, şi nu ai timp prea mult la dispoziţie să te gîndeşti ce vei face cu mingea care vine spre tine.

Una din fazele jocului care dezvăluie foarte rapid ce fel de om eşti, este atacul. Chiar şi în condiţiile în care mingea îţi vine perfect, poţi să greşeşti, lovind prost, lovind bine dar în out sau în blocaj. Tot efortul colegilor de echipă care ţi-au adus mingea pe tavă se duce pe apa sîmbetei. Nu-i mare bai, o echipă bună nu te va certa pentru asta, poate un coleg sau antrenorul îţi va spune ce să faci data viitoare, iar tu vei încerca. Nimeni nu s-a născut învăţat.

 

Voleibalist in atac

Lucrurile se complică cînd îţi vine mingea prost, fie că apărătorul a greşit preluarea şi ridicătorul nu are multe variante sau mingea a venit bine la ridicător dar acesta greşeşte pasul.  Tu ca atacant, te poţi enerva sau demotiva şi să alegi soluţia la care te-ai gîndit iniţial, dar care nu se mai potriveşte cu realitatea din teren, şi greşeşti mingea, că nu ţi-a venit cum ai dorit sau sperat, şi tu marea vedetă de ce să-ţi ajuţi echipa sau de ce să nu-i faci să se simtă şi mai prost că colegii tăi au greşit. Pe deasupra, echipa mai pierde şi un punct pe tabela de marcaj.

Antrenorul nostru ne spunea că un atacant bun nu e ăla care loveşte tare (şi eventual face punctul) ci acel jucător care întoarce o situaţie proastă pentru echipă şi încearcă să o rezolve.  Şi atunci toată echipa are de cîştigat, cei care au greşit pot trece mai uşor peste moment, chiar dacă atacantul trece doar mingea peste fileu, deşi sînt atacanţi foarte inteligenţi (foarte rari) care fac punct şi din pasă greşită, echipa mai are o şansă să puncteze, fie pe greşeala adversarului sau recuperînd bine mingea.

Păcat că in viaţă nu e ca la volei, astfel am descoperi repede oamenii de care trebuie să ne ferim.

Sînt un egoist şi de aceea îţi merge bine

Multă lume mă întrebă de ce am mai făcut facultatea de drept dacă tot nu am fost interesat să profesez în domeniu? Încurcate sînt căile vieţii, de multe ori m-am întrebat şi eu de ce am ales să am afacerea mea proprie în loc de altceva. Dar dacă de mic copil îţi auzi tatăl vorbind şi făcînd diverse activităţi ce ţin de antreprenoriat şi fructificarea unor oportunităţi, ai de ales? Nu cumva ceea ce vedem la părinţii noştri ne ghidează deciziile aproape putinţă de scăpare spre un anumit destin? În fine, mai multe detalii despre isprăvile tatălui meu se găsesc aici. Care au fost motivaţiile de a avea firma mea?

  • programul de lucru flexibil
  • dorinţa de a fi propriul meu şef, discutabilă totuşi pentru că şefii mei sînt clienţii firmei, dar îmi place să-i serversc
  • provocarea de a vedea cum se pune o idee în execuţie
  • posibilitatea de a-mi alege oamenii cu care să lucrez
  • o corelare mai strînsă dintre efortul depus şi banii primiţi, adică PROFIT

Nu pot să-mi explic de ce, dar încă de la începuturi, atunci cînd am angajat oameni am încercat să găsesc oameni cu potenţial dar nu neapărat cu experienţă de lucru în acel domeniu. Mă gîndeam că nici eu nu am experienţă prea mare de business şi nu e mare lucru să înveţi dacă vrei. Adevăru-i că cele mai bune rezultate le-am avut cu oamenii pe care i-am format eu, dar asta nu era posibil fără potenţialul pe care ei îl aveau. Eu ocupîndu-mă de vînzări, relaţia cu furnizorii şi multe altele, primul angajat a fost contabila. O prietenă, proaspăt absolventă de facultate, ageră la minte, ideea era să creştem împreună, învăţînd pas cu pas. După cîteva luni, prietena, pe bună dreptate, îşi caută de lucru în altă parte pentru că nu avea mult de lucru la noi şi vrea să dobîndească mai multă experienţă, urmînd să ne ajute pro bono cu contabilitatea. A urmat mutarea din garsonieră într-un spaţiu închiriat pentru birou şi am angajat o altă prietenă pe post de secretară, contabilă, Assistant Manager şi tot ce mai era nevoie. Tot proaspăt absolventă. De data asta pe un salariu mai serios. După 6 luni mă anunţă că pleacă şi ea, la un salariu mai bun, dar nu cu mult. Atunci am fost pentru prima dată puţin dezamăgit că lumea nu aprecia atmosfera de la noi din „firmă” şi cum e posibil să-şi caute de lucru în altă parte? Realităţile dure ale pieţei de muncă. Dar nu era să mă opresc atunci din visul meu de a deveni un businessman respectat, aşa că după două zile de bocit am început să caut soluţii. Următoarea pe listă a fost o persoană, AF cred că se numea, cu mai multă experienţă pe partea de contabilitate primară, office management şi tot ce trebe într-o firmă cu doi oameni. De data asta am fost mai exigent la angajare pentru că nu mai eram chiar la început şi ştiam că aveam şi eu de oferit lucruri care nu se găsesc chiar în orice firmă. Rar am văzut la un om aşa simt de anticipare. I-am dat mînă liberă să se uite prin toată contabilitatea firmei şi astfel avea acum imaginea de ansamblu a modului în care funcţionează o firmă. Apoi a urmat un om pe vîzări şi fochist de serviciu (aveam o centrală pe lemne), pe numele lui PD, evident proaspăt absolvent. Simţeam că în sfîrşit aveam o echipă stabilă, şi vedeam mai ales că AF, care venea dintr-o firmă cu un patron plin de sine, apreciază mediul informal şi prietenos din firma noastră. După un an cred, colega AF pleacă din firmă pentru că s-a măritat. În America. După cîteva luni am vorbit la telefon cu ea şi mi-a spus că lucrează la o firmă de mutări internaţionale şi că a fost promovată foarte rapid pentru că uitîndu-se ea prin contabilitatea firmei a dat peste sume neîncasate de la clienţi sau peste plăţi efectuate de două ori pentru o singură prestaţie. Sageata Businessul se dezvolta, am mai deschis o firmă apoi un magazin de prezentare, birouri în alte oraşe, am mai angajat oameni, am mai şi concediat, evident criteriul principal era potenţialul lor şi nu neapărat experienţa  în acel domeniu. De fiecare dată cînd un om bun pleca sau dădeam de o provocare majoră, (zeci de situaţii de blocaj financiar de moment, riscuri de falimente, falimente de-a dreptul) am mers mai departe. De ce? Pentru că nu era ca o plecare a unui om din firmă şi multe alte şicane ale vieţii de afaceri să fie un obstacol de netrecut pentru un vis care era doar al meu, iar partea financiară nu avea să fie o componentă majoră (din păcate). Un alt principiu pe care l-am pus în practică cu oamenii mei e să le dau o autonomie mare de lucru+încrederea aferentă şi toate informaţiile de care au nevoie pentru a lua o decizie fără să fie nevoie de mine.

Ca să punem punctul pe i vreau să trec în revistă o parte din oamenii cu care am avut plăcerea să lucrez în firmă, să-i văd că s-au dezvoltat pe plan personal şi profesional, şi de care mă bucur enorm că sînt mai mult decît ar fi fost dacă ar fi rămas în firma mea.

Lista va fi cu iniţialele numelui lor, poziţia ocupata înainte de a lucra la noi şi jobul pe care l-au avut după ce au plecat din firmă sau jobul pe care îl au în prezent.

  • IT, absolventă de facultate de studii economice, propria firmă de contabilitate
  • PD, absolvent de facultate, firmă de design web, ar putea fi un director foarte bun de operaţiuni la orice firmă de top din România
  • IN, ceva crew habar n-am de care la MacDonalds, şef pe raion de gastro la Cora
  • AU, absolventa de facultate, conta primara şi alte chestiuni la firma soţului
  • AO, customer care sau ceva de genul la Rompetrol, director de organizare la firma de evenimente şi acum customer service la London School of Business in Praga
  • Ciprian nu stiu cum, absolvent de facultate, antreprenor, conduce o echipa mică de oameni cu care face izolaţii la blocuri
  • CC, absolvent de facultate, Area Sales Manager
  • MP, recepţioneră, ceva job de logistică pentru un furnizor Nokia
  • VN, ceva referent pe licitaţii, proiectant la o firmă de mobilier din Bucureşti
  • AA, absolventă de facultate, propria firmă
  • MC, absolventă de facultate + experienţă de aministrator de sală internet, propria firmă de chestii hand made, ar putea lucra pe customer service la orice firmă de top din România
  • EA, absolventa de facultate, facility management la o firmă de IT

Cineva spunea că în viaţă ai doar ceea ce negociezi. Desigur capitalismul nu e un sistem perfect, dar atît timp cît ne bucurăm de libertate nimeni nu ne poate opri să căutam acele oportunităţi mai bune pentru noi. Ceea ce unii nostalgici după comunism înţeleg mai greu este că într-o  piaţă liberă nu o să vină nimeni să-ţi ofere ceva dacă nu dai nimic în schimb. Cîteodată poţi oferi compentenţa ta dacă o ai, dar atunci cînd nu o ai oferă-i măcar bunele intenţii şi toată seriozitatea de care poţi da dovadă în acel moment.

Nu am trecut uşor peste momentele în care am pierdut oameni buni pentru că succesul meu era legat de prezenţa lor în firmă. Mă gîndeam că dacă le-aş fi oferit o mărire de salariu poate nu ar pleca, dar dacă un om vrea să plece unde crede el că e mai bine pentru viaţa lui, de ce să rămînă la mine doar pentru bani? Dacă puteam să le ofer un salariu mai bun, de ce nu am făcut-o încă de la început? Am evitat să fac un lucru, să mă pun în calea fericirii oamenilor iar dacă ei au considerat că le e mai bine în altă parte, cine eram eu să le stau în cale?

Mamă, te iubesc dar nu ca pe TRX!

Azi am fost la sală. Pentru că sînt gras, demult îmi doream asta dar am tot amînat pentru că nu-mi place să trag de fiare și nici să alerg de unul singur, știu că nu am nicio șansă să fiu constant. Am căutat o sală în care să aibă biciclete pe care să merg cu căștile pe urechi și să mă gîndesc la ce vreau eu. E importantă bicicleta pentru că mi-am propus să merg cu Marius Cruceru și alți prieteni la Auschwitz în august. Cu bicicletele. Dar cum să merg fără condiție fizică și cu 20 de kg în plus?

Bun, ca să mă urnesc aveam nevoie de: un grup sau încă cineva față de care să dau socoteală, aparate sau un mod de a face mișcare în așa fel încît să-mi placă și evident, să nu coste mult. De mers afară cu bicicleta pe distanțe mai mari nu se pune problema deocamdată.

 

TRX

Printr-o cunoștință am descoperit azi o sală dotată cu chingi TRX, nu intru în detalii, vă las pe voi să căutați ce-s alea. Am înțeles că au fost inventate ca mod de antrenament pentru armata americană în situația în care soldații se aflau în misiune și nu aveau posibilitatea să meargă la sală. Știu doar că preparatorul neamț de la Steaua a început acum doi ani să lucreze cu ele, jucătorii au rîs de el și de ele cînd le-au văzut, dar după 10 minute nu mai era rîsul lor. Ce-i fain la TRX e că lucrezi doar cu greutatea propriului tău corp, și slavă Domnului că nu mi-e teamă că ar fi prea ușoare exercițiile, și ce-i și mai fain e că la sală am dat de un grup foarte eterogen cu tipi mai în formă decît mine dar și de o persoană mai voluminoasă. Dacă ei pot, eu nu? Formula supremă și profundă cu care mă motivez în viață. Culmea e că nici cei care erau mult mai în formă nu scoteau icnete de bucurie la un moment dat, și în acest moment încă îmi tremură mîinile deși am terminat acum 2 ore mișcarea.

Demult nu am mai fost atît de motivat să mă apuc de mișcare la modul serios și dacă eu pot, voi nu? Sala e la Cluj Arena.

De ce nu-l voi vota pe Crin Antonescu și nici ”răul cel mai mic”

Pentru că Ion Iliescu în 2000 și Adrian Gurzău în 2012. Și pentru că nu există ”răul cel mai mic” există doar rău și bine. Pentru că, clasa de mijloc va găsi întotdeauna o cale să meargă mai departe în orice condiții.

Nu am pretenția unui articol foarte detaliat, există destule materiale online pline de date care susțin punctul meu de vedere.

În 2000 Iliescu și Vadim Tudor au ajuns în turul doi la prezidențiale. Ca să evit o catastrofă la președinție am votat cu Iliescu, împotriva obiceiurilor familiei noastre și împotriva coștiinței mele. În 2012, pentru a-i da o mînă de ajutor lui Băsescu ca să aibă un dram de aliați am votat cu Adrian Gurzău de la PDL. Știam ce poate Iliescu, principalul vinovat de întirzierea reformelor din România și multe alte măgării dar decît să ajungă țăcănitul de Vadim președinte și să strice și mai mult treburile mai bine unul mai cuminte ca Iliescu. Abia în ultimii ani, cu arestarea lui Cătălin Voicu, am aflat ce grup infracțional organizat ținea tataie Iliescu la sîn, el, președintele sărac și cinstit.

Ca să n-o mai lungim cu studiile de caz, Adrian Guzrău a fost unul din deputații care a votat în marțea neagră din 2013 pentru superimunitatea parlamentarilor. Cînd l-am votat m-am interesat puțin de el, avea un trecut destul de curățel.

Crin Antonescu

De cîtva timp se încearcă reșaparea lui Antonescu și dacă acesta va ajunge în turul II la prezidențiale împotriva lui Ponta, dreapta unită va fi îndemnată să voteze cu el. Mulți vor vota doar pentru că Antonescu reprezintă răul cel mai mic. Niciodată nu mi-a făcut o impresie bună încă de pe vremea cînd a fost ministrul tineretului și sportului iar chestia din 2009 cu ”România bunului simț” nu am înghițit-o. În ultimii 4-5 ani l-am urmărit să văd dacă comunică o viziune scurtă și cuprinzătoare pentru țară, fie ea și doar în 5 puncte, dar în afară de ”jos Băsescu” nu am auzit nimic.

De ce nu cred în ”răul cel mai mic”? Pentru că ”răul cel mai mic” abia așteaptă ocazia să se facă un ”rău mare”. Și spre deosebire de multe alte lucruri în viață, ”răul cel mai mic” nici nu are nevoie de alinierea tuturor astrelor sau de furtuna perfectă să devină ”rău mare” în toată splendoarea sa. Nu, cum are o ocazie cît de mică, profită la maxim de ea, fără să stea pe gînduri.

Bun, dar ce facem dacă ajunge Ponta președinte, lucrurile vor merge și mai înspre rău dacă PSD are și președinția și guvernul. Și ce dacă? Nu ne-am descurcat noi în condiții și mai grele? Vorbesc ca un egoist acum, dar mai cred ceva. Atît timp cît oamenii votează conștient ”răul cel mai mic” împiedică ca ”răul mare” să-și facă treaba pînă la capăt și mai cred că doar atunci cînd un număr critic de alegători din România se va trezi cu adevărat, își va da seama că lucrurile nu mai pot continua așa. Minunea s-a întîmplat în 1996 și 2004. Pe de altă parte, experiența îmi spune că degeaba încerci să-i faci pe oameni să înțeleagă prin cuvinte anumite realități, pînă cînd aceștia nu simt pe pielea lor ce înseamnă acea realitate oamenii nu se schimbă.

Care este soluția? Uite aici un link cu cîteva lucruri în care cred pentru România. Cînd va apărea omul sau partidul care va milita pentru ele, voi vota. Însă nu voi sta cu mîna în sîn, slavă Cerului că a început să se miște ceva pe această direcție.

Va urma.

Ce nu o să-ți spună un antreprenor care vrea să-ți vîndă ceva

Vara aceasta a fost mai mult ca niciodată la limită. Piața s-a mișcat foarte greu, nu existau comenzi previzibile, nu puteai să-ți faci o strategie de stoc, șamd.
La un moment dat sau chiar mai multe momente mi-am căutat de lucru. Aspect de neimaginat pentru mine acum un an.

Dar cînd ai gazul tăiat, cînd ai 3 copii la școală iar în primele două săptămâni trebuie să aduci acasă un plus de 1000 de RON pentru diverse cheltueli care sînt generate de începutul de școală nu prea ai de ales.

Atunci cînd încerc să vînd un produs unui prieten nu aștept favoruri sau milă. Să fiu bine înțeles. Și nici nu aș vinde un produs în care nu aș crede sau nu aș crede în utilitatea lui. Cei care mă cunosc știu despre ce vorbesc. Nu cred că cineva trebuie să cumpere de la mine, chiar dacă am un produs mai scump decît ce cumpără acum sau la același preț dar mai prost. Tot ceea ce aștept de la prieteni sau de la oamenii care ar trebuie să fie principiali (creștinii evanghelici în speță) e transparență totală față de propunerea mea sau de intenția de propunere.

Ce m-a durut mai cel mai mult a fost lipsa de empatie cu care am fost tratat în unele cazuri de către oameni, care acum sînt și ei proprietari de firmă, iar în tinerețe ne spălam la rîu în tabere iar seara cîntam cîntece împreună, cărora le-a fost greu să facă un mic efort suplimentar să înțeleagă mai bine ce vream să le ofer sau care nu au mai dat niciun răspuns la oferta mea, chiar dacă ar fi fost ”NU”. În definitiv fiecare face ce vrea cu banii lui.
Au fost cazuri în care oamenii cumpărau de la magazine cash and carry sau firme mari, unde sînt convins că nu aveau o relație caldă cu furnizorii, fiind tratați ca un alt client dintr-o mare de clienți trași cu cheia să cumpere de la firma noastră mare și tare, și care nu au dorit să-și schimbe tiparul de achiziție, ce stufos sună!, chiar dacă le ofeream același preț și în plus față de cash and carry, livrare la domiciul.

mouth shut

Nu sînt orgolios, cînd am nevoie de ajutor chiar și financiar o spun, și mă folosesc de ocazie să le mulțumesc celor care și-au pus pielea și reputația în joc pentru mine, dar să nu vă așteptați ca atunci cînd un mic proprietar de firmă mică încearcă să vă vîndă ceva să vă spună, știi, din vînzarea asta care ți se poate părea amărîtă , mîine o sa pot să-i dau bani băiatului meu să-și cumpere o carte de engleză pe care numai el nu o are din toată clasa că taică-său nu a avut bani în ziua în care doamna învățătoare a anunțat achiziția. (Nu-mi spuneți că un copil de clasa I a ar trebui să-și tragă respectul de sine din alte surse)

Nu vă așteptați ca un mic proprietar de firmă mică să aibă imaginea pe care o multinațională o are, dar măcar fiți sinceri și jucați cu cărțile pe masă, spuneți-i clar în ce condiții ați lucra și care sînt fricile voastre, spuneți-i de ce multinațioala ar fi mai potrivită și dați-i șansa să arate ce poate. Dacă iese prost ce aveți de pierdut? Dar dacă iese bine aveți s-ar putea ca prin achiziția aia de doi bani să ajutați un copil să evite o umilință.

Nu vă așteptați să vi se spună, știi mi-e tăiat gazul, dacă ai cumpăra asta de la mine în weekendul ăsta o sa am apă caldă, sau imi sînt blocate conturile pentru că nu am reușit să încasez la timp și astfel să plătesc contribuțiile sociale, șamd., pentru că un antreprenor pur sînge va respecta întotdeuna libertatea de decizie a unui client de al său, dar asta nu înseamnă că nu doare.

Tata la 65 de ani. Antreprenor, samaritean țicnit, anticomunist, vizionar.

„Vrei să faci armata?”, „Vreau”, am zis. Deși era așa ușor să o fentez. Se întîmpla înainte de 2000. Într-un mic oraș ca Bistrița, în care șeful serviciului de contrainformații de la SRI, unul din oamenii importanți de la Garda Financiară și șeful serviciului de pașapoarte se întîlneau cu tata la un grătar la noi în curte, nu cred că ar fi fost o mare problemă să mi se rezolve stagiul militar. Dar așa am gîndit atunci, nu am vrut să fac uz de sfera de influență a tatălui meu și nici el. Deși pot să-l consider un om puternic, am observat că întotdeauna tata și-a folosit relațiile pentru a-i ajuta pe alții, iar dacă s-a ajutat pe sine însuși, cu siguranță și-a ajutat și oamenii care lucrau pentru el. Consider o realizare în sine ca un om simplu, fără bani, autoeducat în măsura în care o bibliotecă de la țară îți permitea asta, dintr-o familie necunoscută, ajuns într-un oraș nou să ajungă ca în 10-15 ani să aibă relații la nivel înalt.

Una din amintirile cele mai plăcute a fost cînd eram în clasa I și am plecat în cantonament la Felix cu gimnastica. Tata mi-a făcut atunci un rucsac cusut de el la mașină și mi-a trecut datele personale și adresa pe capacul rucsacului, în cazul în care m-aș fi pierdut. La gară mi-a dat și un pumn de mărunțiș pe care îl avea la el. Nu știu cîți bani am primit, dar niciodată nu am mai avut de atunci încoace senzația că am mulți bani la mine.

Rucsac făcut de tata la mașina de cusut zic? Da, exact așa. Nu știu de ce și în ce împrejurări, tata a învățat să coase la mașină și îmi amintesc că seară de seară veneau diverse persoane la probă sau să ridice produsul finit. Odată a venit cineva care puțea așa de tare încît ai mei au fost nevoiți să aerisească o oră. 100 de lei costa pantalonul, iar cu acești bani adunați, ne-am cumpărat prima mașină, un Fiat 850. Din ce mi-a povestit, tata întotdeauna a meșterit ceva, a încercat să aibă un venit suplimentar. Cînd era mic făcea cuțite din cuie, la care atașa coarne de vaci ca mîner și le vindea. Îi era ușor pentru că bunicul meu a fost fierar, deci avea tehnologia la îndemînă. Tata a crescut într-o familie cu 7 copii (cred), cel mai mic dintre ei, pe plaiurile destul de sterpe ale satului Borleasa din județul Bistrița-Năsăud. Copilăria i-a fost marcată de veșnica senzație de foame și de sărăcia în care oamenii de atunci obișnuiau să-și crească copiii. Resurse ar fi fost, dar banii de pe vînzarea animalelor erau folosiți pentru a cumpăra pămînt, care îți dădea de lucru și mai mult. Misiunea tatei era să se ocupe de capre, cele mai dificile animale cu care se poate merge la păscut. Cea mai bună mîncare pe care tata a mîncat-o în copilărie a fost carne de ied fiartă pe cîmp. Îmi dau seama că nu aveau la îndemînă condimente, deci nu avea cum să fie nemaipomenit de gustoasă. Probabil că la toată aroma cărnii a contribuit și faptul că iedul a fost furat de fratele cel mai mare. Zice că ar fi crescut ca și Ghiță Mureșan dacă nu ar fi mîncat coțobrele, niște fructe sălbatice comestibile care se găseau toamna doar după ce dădea prima brumă.

Apoi, în armată, în ciclul al II-lea la Oradea, s-a nimerit să fie la poartă. Cum peste drum era o mică alimentară, a fost ușor să devină curier pentru diverse cumpărături ale soldaților care nu aveau voie să iasă din unitate. Efortul de a traversa drumul presupunea ca tata să-și pună un mic adaos la marfa cumpărată.

Dacă tata a avut o obsesie cu privire la mine, aceea s-a numit sport. Încă din clasa I am practicat gimnastica, un sport extrem de dur și greu pentru un copil. Iar cînd antrenorii nu erau zgîrciți nici cu palmele, atmosfera devenea de-a dreptul infernală. Și aici nu vorbesc de o palmă la fund o dată pe lună. În anii `70, Ilie Năstase și Ion Țiriac făceau furori pe terenurile de tenis din lume, așadar, o mulțime de bărbați s-au apucat de tenis de cîmp. Tata nu a făcut excepție. A învățat de la un vecin de-al său, nenea Martin. Azi cînd simt miros de teren de zgură udat sunt teleportat instant în copilărie.

În clasa a IV-a, printr-o minune a acceptat ideea să nu mai continui cu gimnastica. Cred că un an am făcut pauză, dar nu-i convenea. Îmi spunea că o să cresc strîmb de spate, iar argumentele mele că fac mișcare în jurul blocului nu erau suficiente. Următorul sport de pe listă era tenisul de cîmp, lucru de care nu eram extrem de încîntat, dar tata mă împingea de la spate. După un an m-am lăsat. S-au cumulat doi factori, lenea mea și supărarea lui tata că antrenorul folosea mingile bune și de marcă, pe care tata mi le dădea să le duc la antrenament. Ca orice lucru de pe vremea lui Ceaușescu, mingile de tenis se găseau destul de greu.

Unul din job-urile pe care tata le-a avut mult timp era la controlul calității la mărfurile din industria lemnului, care mergeau la export. Mobilă, fructe de pădure, împletituri, cherestea, etc. Era un job care-ți dădea dreptul să ai acces la orice oră din zi și din noapte în orice întreprindere socialistă de pe teritoriul României care făcea export. Cînd mai erau probleme de calitate la unele piese de mobilier, tata le spunea celor de la fabrică să mai pună o bucată-două în plus. Spera ca în acest fel să nu aibă retururi de marfă, pentru că ultimul lucru pe care ți-l doreai era să se întoarcă din Germania un vagon plin de mobilier. Și nu au fost retururi. Iată că și vesticilor li se putea cumpăra bunăvoința cu lucruri mărunte.

Într-o vară tata a primit o veste rea. Urma să fie dat afară de la Oficiul de Control al Mărfurilor pentru că avea un cumnat emigrat în Australia și ăsta nu era un exemplu bun pentru acel colectiv. Nici faptul că tata a depus o cerere de emigrare în Australia nu ajuta la situația creată. Supărarea nu a fost lungă, pentru că la scurt timp a aflat că urma să primească 3 salarii compensatorii, iar cum urma vara, nu a fost nicicînd un moment mai prielnic să joci tenis 3 luni, fără să ai grija banilor. Următorul loc de muncă a fost ca șef de fabrică la o unitate din Beclean care producea cîrje și alte repere de mobilier, unele destinate exportului. Pentru că oamenii de la fabrică erau stresați că nu vor găsi pîine la magazin pentru familiile lor și plecau din fabrică în timpul programului, tata a vorbit cu șeful magazinului să pună pîine deoparte, în așa fel încît oamenii să poată s-o cumpere după program și să lucreze liniștiți. Un gest mărunt pentru liniștea oamenilor și pentru creșterea productivității muncii socialiste.

Tata si unchiu` Nelu

Cel din dreapta

După o scurtă incursiune pe la atletism, au urmat încă doi ani în care nu am făcut sport. Atunci mi-a părut și mie prima dată rău că m-am lăsat de tenis. Am vrut să mă întorc la club să joc, dar nu se mai putea la nivel de performanță, pentru că era un decalaj de nivel de joc între mine și cei care nu s-au lăsat. Am realizat pentru prima dată că în viață există unele trenuri pe care nu le mai prinzi niciodată. În clasa a IX-a, în timpul unei hîrjoneli de băiețandrii cu un coleg de clasă, am fost remarcat de un maistru de la practică, care era și arbitru de volei. Ne-a încurajat să mergem la sala de sport de la liceu, să căutăm o anumită persoană și să vedem dacă am putea fi selecționați la volei. Zis și făcut. Era un tren pe care nu doream să-l mai scap. Voleiul mi-a salvat viața pentru că în acea perioadă cochetam cu fumatul, pierdeam o grămadă de timp seara în jurul blocului și probabil că nu eram departe de a cocheta și cu alcoolul. De fapt, nu voleiul mi-a salvat viața, ci obsesia tatălui meu ca eu să practic un sport.

„Îți dau 100 de lei dacă citești o carte de la început pînă la capăt”, mi-a zis el într-o zi. „Chiar și dacă e vorba de o carte din-aia de gen ABC-ul…..?”, zic eu. „Da, chiar și dacă e vorba de aia.” Nu am fost în stare să termin nici măcar o cărțulie de 20-30 de pagini. O altă obsesie de-a tatei: cititul. L-am văzut cu cărți despre Napoleon, dar cel mai adesea îl auzeam vorbind cu prietenii despre Al treilea val de Toffler. Toate astea pe vremea lui Ceaușescu.

Ca prin vis îmi amintesc că într-o dimineață erau în casă niște oameni străini pe care nu i-am mai văzut după aceea. Acum cîțiva ani mi-a povestit că într-o seară, prin `85, a văzut parcată pe trotuarul de lîngă bloc o mașină de polonezi care se pregăteau să doarmă în mașină. Pe vremea aceea veneau în România mulți polonezi cu diverse lucruri de vîndut care se găseau la ei și la noi nu. Pentru că afară ploua cu găleata, tata nu concepea ca acei oameni să doarmă în mașină, așa că i-a invitat să doarmă la noi. Nu mă mir, deoarece casa noastră a fost întotdeauna deschisă și nu de puține ori se întîmpla să avem musafiri sîmbăta pe la 10 seara, un cuplu de studenți care veneau de la Cluj și dormeau la noi în loc să meargă acasă la unul dintre părinți, pentru că 15 minute de mers pe jos era prea mult.

Perioada de șef de secție la Beclean a culminat și cu o pățanie pentru care tata a avut de dat cu subsemnatul la Securitate. Complicitate la tentativă de trecere frauduloasă a frontierei. Amănunte găsiți aici. Dacă credeți că a fost prima oară cînd tatăl meu a riscat pentru cineva, vă înșelați. Prin `98 a luat un credit de 300 de milioane de lei vechi pentru a-și ajuta un prieten care mai apoi a întîrziat cu returnarea banilor. Nu au fost zile ușoare.

Sora mea

Sora mea

La noi în casă s-a făcut politică dintotdeauna, căci a asculta radio Europa Liberă și Vocea Americii tot politică contra regimului se chema că faci. Bancurile cu tentă politică împotriva lui Ceaușescu erau la ordinea zilei în casa noastră. Tata nu a fost membru de partid și mă mîndresc cu faptul că el, alături de cîțiva prieteni, și-au dat seama încă din februarie `90 că Iliescu este un neocomunist, iar la primele alegeri a votat cu Rațiu. Deseori îl aud reproșîndu-mi că dacă el ar avea vîrsta mea, nu s-ar lăsa călcat în picioare de neocomuniștii care conduc acum România. În `86 a tatonat o fugă în vest cînd, împreună cu un prieten de-al lui, făceau pe pescarii pe malul Dunării în Ungaria doar ca să studieze zona, însă frica acelui prieten l-a făcut să dea înapoi.

Anii de dinainte de Revoluție l-au prins într-un job care este visul oricărui antreprenor. Conducea un mic atelier de confecționare a accesoriilor și feroneriei pentru mobilier, un fel de mini întreprindere privată care făcea parte dintr-un conglomerat destul de diversificat. Ideea era că tata se ocupa de achizițiile de materii prime, de vînzări, de salarizarea oamenilor, iar veniturile erau consistente pentru acea perioadă. O cotă parte din venituri trebuia direcționată către întreprinderea mamă, dar în rest era autonomie totală. Ca simbol al capitalismului, pentru o perioadă destul de scurtă de timp am avut un Mercedes „Bot de cal”, o mașină care te făcea să nu fii privit cu ochi buni de către Miliția economică. Pînă la acel Mercedes am avut mai multe mașini și-mi era greu să înțeleg de ce nu ne puteam atașa de un singur model. După Fiat a urmat o Dacie 1300, VW Passat, Lada, iar după el un Opel.

Anul `89 l-a prins pe tata implicat într-o afacere de producție de antene de satelit și receptoare aferente. Ciudat cum regimul comunist nu putea interzice acest fenomen. Un prieten de-al lui se ocupa de supravegherea producției receptorului realizat la Cluj și importul pe sub mînă de convertoare (chestia aia care se pune în fața antenei), iar tata, împreună cu un amic, se ocupa de fabricarea antenei făcute pe o matriță care se afla în garajul familiei Ilieșiu. Ca orice primă șarjă, evident că matrița antenei, făcută din pietriș și ciment peste care s-a așezat un strat de rășină care i-a dat finisajul de suprafață, avea o curbură greșită. De aceea, atunci cînd trebuia să reglezi antena pentru a prinde anumiți sateliți, marja de eroare era nedrept de mică. Veneam de la școală iar ochii mi se desfătau cu MTV, Sky, Eurosport, pe vremea cînd oficial erau doar două ore de program pe seară.
Nu mai amintesc de traficul de cafea boabe pe care l-a făcut în complicitate cu tanti Ani, în care se cumpăra cafea la vrac, aliment extem de rar, la pachet, obligatoriu cu ceva orz prăjit (nechezol). În timpul serii, eu căram sacii de orz la gunoi și de multe ori îi lăsam lîngă container, pentru că nu aveam forța necesară ca să urc pînă la buza lui. Mă întreb acum cum de nu a sesizat nimeni cantitățile destul de mari din chestia aia prăjită, abandonate la gunoi. Cafeaua era reîmpachetată în pungi mici și trimisă în țară la diverse persoane care aveau o rețea locală de distribuție.

Spuneam cu alte ocazii că sunt copii care știu ce vor de cînd sunt mici. Eu nu fac parte din acea categorie. Cele mai importante alegeri le-am făcut la sfatul lui. Cînd am terminat liceul, am dat la sport la Oradea. Nu am intrat pentru că nu am învățat destul și nu am vrut să copiez la examen, în ciuda eforturilor tatălui care a vorbit cu cineva care urma să supravegheze examenul și care era dispus să închidă ochii în caz că doream să mă inspir de la vecini. Am stat un an acasă, am jucat volei, am fost pentru 3 luni în Franța la lucru, susținut tot de tata care nu a avut nimic împotrivă să experimentez lucruri noi. Apoi am dat la Drept, la facultate privată, la sugestia lui… tata. Așa am ajuns în Cluj, m-am convertit, m-am însurat și m-am apucat de mici afaceri.

Revoluția l-a prins pe tata în Germania, îndreptîndu-se spre casă. După Revoluție au urmat schimbări majore în domeniul economic, dar evident că tata era pregătit. Împreună cu un grup de amici au pornit o mică fabrică de sticlă, proiect susținut masiv de tatăl meu cu lichidități, din care s-a retras în cele din urmă. Și-a continuat afacerea cu feronerie, iar bucătăria noastră a devenit birou de firmă în care telefoanele începeau să sune de la 7 dimineața, lucru pe care nu ți-l dorești în timpul vacanței de vară. Atunci mi-am promis că niciodată nu-mi voi face firmă acasă. Următorii pași au fost producția de confecții metalice, geamuri termopan, comerț cu mobilă, rezultatul acestor eforturi fiind achiziționarea unei clădiri mici situate în buricul tîrgului, fost sediu al școlii de șoferi din Bistrița, pe care a reamenajat-o cochet.

Afacerile demarate de mine la Cluj au luat amploare și la un moment dat s-a pus problema unui credit pentru capital de lucru. Băncile aruncau cu credite după firme pe vremea aceea. Cine era persoana care să aducă garanții pentru acel credit? Evident, tata. Clădirea care era singura agoniseală de o viață, în valoare de 300.000 de Euro urma să fie garanția pentru visele mele mărețe, care au luat accente de coșmar cînd partenerul principal de afaceri mi-a făcut o figură urîtă. Tocmai pentru a-l proteja pe tata, am decis să nu mai continui acel parteneriat, lucru care a dus la insolvența firmei, iar odată cu aceasta și la riscul ca banca să vîndă acel imobil pentru a-și recupera creditul. A fost o perioadă cînd, pentru prima dată, l-am văzut pe tata disperat, înfrînt de ideea că nu are o soluție la o problemă serioasă. În cele din urmă, salvarea avea să vină tot de la o firmă în care tata a investit la începuturile anilor 2000, firmă care a cumpărat acea clădire.

Nu cred că a existat vreun bărbat prin `90 să nu fi adus vreo mașină din Germania. Noi am avut mai multe și nu toate pentru noi. Odată s-a dus în fosta DDR să aducă un Trabant că pentru ăla avea un talon de înmatriculare + numerele aferente mașinii. Nu a găsit și s-a întors cu un Opel Kadett, model vechi, fără să-i facă acte de export, că doară avea actele de la Trabant. Miza că nimeni nu-l va opri, fiind cu o mașină veche. Și nu l-a oprit nimeni, în afară de o frînă bruscă a mașinii din față cînd se afla în Ungaria, mașină care era în coloană și care l-a făcut să sară pe o mălăină din dreapta drumului pentru a evita accidentul. Minunea a fost că Opelul nu a pățit nimic și a venit pe roți acasă. Nu mai amintesc de faptul că altădată, tot după Revoluție, a trecut în portbagaj în Austria cu cumnatul său, deja cetățean australian, conducînd mașina. Tata și unchiul meu (care avea să fie nebun cu acte în regulă mai tîrziu) au mizat că un cetățean australian serios nu va fi controlat în portbagaj. Și nu a fost. Dar cînd a schimbat un motor de Renault 4 într-o parcare în Germania, tot cu unchiul, v-am povestit? Că a cumpărat și unul din ăla, nu s-a uitat să vadă dacă are ulei în motor și au gripat motorul pe autostradă. S-a intors în țară cu unchiul să ia ceva bani și trusa de scule, au plecat în Germania, au cumpărat motor de la second, iar cum mașina era în parcare, l-au schimbat acolo. Pentru cea mai complicată operațiune, și anume aceea de a face ca motorul să alunece corect în cutia de viteze, s-au folosit de un sistem complex de pîrghii, format dintr-o scîndură pusă pe un bolovan, așezate sub mașină. Nici de faza că a fost arestat în Elveția nu știți. Dorea tata să vadă Elveția, dar nu avea viză de tranzit. Și-a zis că dacă îl lasă să intre în țară, atunci e un semn că poate să treacă. Nu l-a întrebat nimeni de sănătate la intrare (în Germania), însă la ieșire, da. Și a stat în arest pentru cîteva ore. Și cred că l-au și amendat. Tata a spus că a fost cel mai mare preț plătit pentru un ușurat în aer liber într-o țară din vest.

Era să uit să vă spun de răbdarea pe care o are cu nepoții lui, timpul pe care și-l petrece cu ei și modul în care îi învață să fie curajoși. Poate faptul că acum cîțiva ani s-a plimbat pe casă cu copilul nr. 3 e prea mult, mă uimește, mai ales că atunci cînd eram copil nu prea i-am simțit prezenţa pe acasă. Nu mai spun de modul în care se mișcă pe terenul de tenis la 65 de ani. V-am mai amenințat cu o filmare, dar pînă la urmă nu mă las.

Multe sunt faptele de vitejie pe care le pot povesti aici. Singurul lucru pe care l-aș mai dori de la tata e să se împace cu Dumnezeu. Crede în El, dar aceasta nu este suficient și știu că în ultimii ani a fost destul de împrejmuit de către Acesta.

Întrebarea la care mă gîndesc de multe ori este: „Cum aș putea să-i mulțumesc?”. Cînd eram mai tînăr, mă gîndeam și că vreodată o să pot să-i dau înapoi toți banii pe care mi i-a dat, dar sunt atît de mulți încît, fără o minune, nu văd cum aș putea să fac acest lucru. Să zicem că banii sunt ceva cuantificabil, dar gesturile, sfaturile, încrederea, sprijinul… astea cum se răsplătesc?