Pe pielea lor

Prețul aurului – cu ce rămînem după cartea Mariei Olaru

Știi de cartea Mariei Olaru, întreb o prietenă care a fost și ea parte a gimnasticii de performanță din Romania? Nu știam de carte, zice ea, și nici nu cred că mai ajută la ceva. Pe mine mă ajută, îi zic, după ce am citit prefața cărții mi-am promis încă o dată să fac orice să nu îmi umilesc copiii.

O nouă carte scrisă de o fostă mare gimnastă, un nou prilej de scandal în presă. Și dacă totuși Maria a vrut mai mult decît atît, dacă sînt lucruri care nouă, celor care am văzut fenomenul doar de pe margine, ne fac bine? Dacă această carte ar încerca să facă bine și României, o țară extrem de bine specializată în a scunde mizeria sub preș și de a fugi la nesfîrșit de adevăr?

Din propria mea experiență practicînd gimnastica din clasa I pînă în a IV-a, știu că se încasa bătaie la greu în acest sport. Apoi, fiind în gimnaziu și povestind cu alți sportivi de medie și înaltă peformanță am aflat că bătaia și umilirea copiilor erau la ele acasă aproape în orice alt sport. Și erau acceptate ca un cost al succesului. Un fost campion național la tenis de masă era fugărit prin sală de către atrenorul său care dorea să-l lovească peste picioare cu un tub de neon, pentru că asta a găsit la îndemină.

Citinînd prefața scrisă de Cătălin Tolontan, am descoperit ceva ce nu mă așteptam să găsesc la nivel de lot național de gimnastică. Umilirea intenționată a unui copil căruia îi erau deja peste puteri problemele de acasă. Pot înțelege pînă la un punct că așa au fost educați antrenorii români, să stimuleze performanța cu cîte o palmă sau mai multe, dar ce îmi este imposibil de înțeles de ce umilirea acelui copil, la ce l-ar ajuta? Cîtă scoală îți trebuie ca adult să știi sau să simți că anumte cuvinte dor și lasă răni mai mult decît orice?

Cartea Mariei începe cu o introducere extrem de vie și îți dai seama după prima pagină că e o carte pe care nu o lași din mînă pînă nu o termini. Citit și făcut. Apoi, te întrebi, chiar ea a scris-o sau e o colaborare cu un ghost writer, așa cum se practică în cazul unor sportivi care nu au avut timp să-și cultive arta scrisului. Pe la jumătatea cărții îmi dau seama că nu numai că Maria a scris cartea dar, pe lîngă umor și o detașare sănătoasă de a privi lucrurile, are și un talent pe care nu mulți îl au, să nu te plictisească și mai ales să transmită un mesaj profund fără sa facă apel la neologisme sau cuvinte sofisticate prin care să arate neapărat cititorului că autoarea e o persoană cultivată (și Maria chiar e).

Maria Olaru

De ce a dat din casă? De ce mușcă mîna care a hrănit-o și care i-a adus faimă, acestea au fost întrebările  pe care cei care nu au răbdare să evalueze un om abia după ce vor fi citit cartea, i le-au adresat Mariei sau prin care au încercat să o decredibilizeze? Om extrem de bine educat, sensibil, atent la detalii și neacceptînd să nu treacă prin filtru rațiunii orice i se cerea pe planul performanței sau a vieții de zi cu zi, Maria reușeste foarte bine să facă un lucru pe care puțini oameni îl fac în ziua de azi, să nu atace omul ci acțiunile sale. Ca la orice lansare de carte a unui fost sportiv, presa va scrie doar despre aspectele controversate, în cazul nostru bătăile pe care Maria le-a încasat, însă nu poți să nu observi cît de echilibrată este autoarea cu aceste aspecte și nu ezită să dea credit oamenilor care-l merită (Bellu și Bitang included), începînd de la primii antrenori pînă la personalul școlii din Deva.

Maria Olaru pretul aurului

D-l Țiriac afirma săptămîna trecută, și nu era singurul, că nu e frumos că Maria a vorbit despre abuzurile de la Deva, că așa ceva nu se face. Ce medalii ar fi luat ca antrenori B&B (expresie luată din carte) dacă nu ar fi avut pe mînă (din păcate și obrajii fetelor) sportivi talențați, dispuși la un asemenea sacrificiu? M-am întrebat, cît din succes se datorează antrenorului și cît elevului? Maria răspunde la această întrebare în carte, acordînd un procent mult mai mare datorat elevului decît m-aș fi așteptat. Poate să o contrazică cineva?

Ceea ce m-a șocat teribil a fost modul în care stafful de la Deva le vedea pe fete, acestea nu erau decît o resursa umană inepuizabilă, „te rupi” tu, lasă că avem pe altele care să vină din urmă, pentru că altfel nu îmi pot explica lipsa de atenție dpdv medical atunci cînd acestea acuzau diverse dureri sau afecțiuni. Cazuri care să susțină aceste afirmații sînt deja publice iar Maria nu face decît să le întărească. Cum altfel poate fi explicat altcumva acest mod defectuos de a le vedea pe fete, cînd tu, femeie și antrenor, la orice chestiune de care nu îți convenea la sportivă, o dai afară din sală, pentru a o pune în situația umilitoare ca ea să-și ceară scuze peste cîteva minute pentru a fi reprimită în sală. Nu conta că  afară era frig, vestiarul neîncălzit iar sportiva venea după o perioadă dură de recuperare.

maria-olaru-tv

Justifică umilirea unui copil ca preț pentru marea performanță? NU, sub nicio formă! Se poate obține marea performanță și fără bătăi sau umilințe? DA! Răspunsuri pe care Maria Olaru din le dă fără ezitare, și ele nu vin doar din experiența copilăriei sale ci și din studiile de specialitate pe care le-a făcut după ce a terminat cariera de gimnastă.

Un alt episod cel de la Sydney în perioada de dinaintea olimpiadei care te lasă fără cuvinte, e pedepsirea constantă și contraproductivă atît penru om cît și pentru echipă a Mariei, prin izolarea și trimiterea ei afară din sală, prezența ei pe culoarele sălilor de antrenament nefăcînd altceva decît să o priveze pe aceasta de antrenametele și pregătirea atît de necesare și mai mult, expunînd-o privirilor diverșilor sportivi care treceau prin zona.  Mi-a venit în minte un articol recent legat de importanța pe care Tomas Ryde, antrenorul de la naționala de handbal a României, o acorda relațiilor de echipă dintre handbaliste, și izolarea la care a fost supusă constant Maria în ultimul an de carieră. Cam acesta era nivelul nostru în 2000 și nu știu cît am avansat. Cît de îngust să fii la minte ca în loc să te folosești de calitățile native de lider ale Măriei (acesta era numele cu care era strigată la Deva pentru a nu fi confundată cu o altă Marie) o marginalizezi continuu?

Există un ingredient sau un factor decisiv care determină succesul unui om? Maria răspunde și acestei întrebari iar printre răspunsuri menționează luciditatea, care include și capacitatea de a fi sinceri cu noi înșine, norocul (sansa) precum și un alt element din ce în ce mai des ignorat de către oameni și cărțile de self help, Bunul Simț. Bunul Simț atît ca mod de abordare a relațiilor interumane cît și ca un criteriu (de cumpătare) în alegeri mai complexe ce țin de lucrurile materiale ale vieții, iar Bunul Simț nu a înșelat-o pe Maria niciodată inclusiv în decizia ei de a nu continua studiile doctorale pentru care nu se simțea pregătită. Pentru ea Dumnezeu nu este doar un zeu la care să ceri ajutor sau de care să te temi, ci o persoană care e alături de noi în desăvîrșirea noastră ca oameni, chiar dacă aceasta presupune și suferința.

Există obstacole de netrecut în drumul spre succes? Or fi, dar o situatie extrem de dificilă pe plan familial, sinuciderea tatălui, depărtarea de casă, lentoarea cu care organismul se reface după o accidentare, neputința fizică în fața exercițiilor pe care mintea ta le știe atît de bine, nu sînt suficient de mari atît timp cît faci ceva ce îți place. Mai degrabă răceala și atitudinea de desconsiderare din partea celor care ar trebui să te susțină la greu te pot aduce în punctul în care vrei să renunți.

Cartea Mariei este cel mai nobil gest pe care ea l-a putut face pentru România, nu există nicio persoană care ar ști să citească și să nu rămînă cu ceva din acest manifest pentru demnitatea umană, intelectualul sau prostul satului nu vor găsi această carte ca fiind plictisitoare sau de neînțeles, nu există părinte care să nu înțeleagă acum ce înseamnă pentru copiii săi violența (verbală și fizică) domestică, e ca o portavoce prin care Maria a făcut auzite strigătele de disperare înnăbușite ale fetelor care nu au avut tăria necesară de a înfrunta pe față fabrica de medalii de la Deva, e o cărare spre un viitor în care sportivii româniei vor fi respectați ca oameni. Cum am putea clădi un viitor mai bun pentru copiii noștri dacă fugim de adevăr?

Ce ar putea face România pentru Maria Olaru? Nimic sau poate că va exista cîndva, cineva să vadă în alegerea Mariei Olaru ca șef al Federației Române Gimnastică pasul logic și necesar pentru noi performanțe ale fetelor noastre în gimnastica mondială, obținute însă cu totul și cu totul pe alte baze. În fapt, nu e un un gest al României pentru Maria ci o nouă ocazie pe care ne-o acordăm nouă înșine de a face lucrurile bine. Talente avem cu carul, doar să fie descoperite, o Mărie avem, ce mai așteptăm?

În izmene strămoșești spre mîntuire sau întrebări incomode despre judecata neamurilor

Mai citim pe ici pe colo tot felul de remarci legate de măreția poporului nostru, cît de tari sîntem ca nație și mai ales cît de creștini sîntem luați la grămadă, drept pentru care vom fi mîntuiți la pachet cu tot neamul. Nu contează că poate unii români nu vor să fie creștini sau că au decis că nu ortodoxia e locul unde ei se regăsesc cel mai bine, România va fi mîntuită în grup.

Nu vreau să spun că țara sau mediul în care crești nu are influență asupra alegerilor pe care le facem în viață, dar de la această influență și pînă la mîntuirea la pachet e cale lungă.

În contextul startului campaniei prezidențiale, Victor Ponta, speculînd probabil sensibilitatea românilor la tot ce nu este ortodox, îl numește pe Klaus Johannis neo-protestant. Lucrurile nu se opresc aici pentru că e neapărat nevoie să se vorbească din nou despre mîndria de a fi român și alte lucruri care vin în oferta asta.

Nu-mi propun o analiza a gafei primului ministru că au făcut-o alții deja mult mai bine ca mine, dar întrebările pe care le ridică Paul Dragoș Aligică despre urmările pe care le poate avea un astfel de discurs sînt cît se poate de importante, chiar dacă tonul este ironic. Și pentru că statusurile de Facebook au o viață scurtă, mi-am spus că e păcat ca aceste întrebări să dispară în neantul perisabilității timeline-ului de Facebook, de aceea cu permisiunea autorului, am preluat întreaga sa postare aici.

 

„Lăsând deoparte ideea primitivă și lipsa de imaginație, responsabilitate și bun simț a consilierilor lui Ponta și PSD care au găsit cu cale să introducă tema tradițional-patologică etno-ortodoxistă în campania electorală, să formulăm o problemă mai mult teologică sau filosofică, tangentă la această poveste penibilă cu proști.
N-am înțeles niciodată care e treaba cu ideea asta că ne mântuim etnografic și în grupe și pe serii, ca la cantină. Adică îmbrăcați în izmene strămoșești și cu cojoace și grupați pe turme demo-lingvistice sau antropologic-genetice.

Înțeleg că există și o speculație teologică cum că suntem judecați și ne mântuim ca neam, in corpore, dar cum vine lucrarea asta și care e mersul ei logic, nu e clar decât în mintea celor ce afirmă ideea.

Una la mână: Dacă judecata de apoi este o chestie de grup, care e măsura individuală a responsabilității fiecăruia pentru sufletul și mântuirea sa?

 

Doi: Judecata lui Dumnezeu este pe bază de tendință centrală? Medie națională? Mod, mediană? Important să știm, ca să ne mobilizăm ca națiune.

Trei: Dumnezeu are o problemă serioasă de taxonomie și clasificare cu neamurile astea. Când face grupele, ce criterii folosește? Genetice? Lingvistice? Culturale? Iohannis ăsta unde intră? Faptele lui de corupție se contabilizează la nemți sau la români? Sau nici la unii, nici la alții, ci la sași. Dar Voronin? Basarabenii merg separat la judecată? Sau ne strică nouă media națională? Dar poporul cunoscut mai nou ca gens de voyage? Gențile de voiaj din Franța se pun la noi sau la ei? Dar machedonii? Că e serios aportul lui Gigi aici…

Oltenii intră la socoteală națională sau mai bine trebuie lăsați să se ducă exact unde, așa și cum îi duce mintea și cum se vede zilnic la TV și în presă de la o vreme?

Deci e greu: Etno-teologia nu e o disciplină ușoară și polticienii și amicii lor care se joacă cu ea habar nu au în ce se bagă.

Serios acum: Să vă fie rușine. Iresponsabili și lipsiți de cel mai mic bun simț sau imaginație politică. Lumea e pe un butoi de pulbere și jur și voi vă jucați cu chibritul. Nu e malpraxis ce ați făcut, e mai rău.”

Odă liderilor leneşi

Textul acesta a fost publicat aici iar eu l-am preluat cu permisiunea proprietarului blogului.

No, treaba stă cam aşa, sînt sigur că s-au scris multe sute de metri cubi de cărţi despre liderşip şi despre ce să faci şi cum să dregi să devii un lider de succes. Una dintre calităţi care se cere este implicarea sau proactivitatea care sînt, evident, stric legate de hărnicie. Am auzit multe poveşti de prin firme mici şi multinaţionale în care oamenii de la nivele de începători dădeau din coate  într-un anume fel ca să priceapă şefii cît sînt ei de harnici. Cum rămîne cu oamenii care sînt mai timizi dar la care în schimb le merge mintea la soluţii de a economisi timp, energie şi nu în ultimul rînd bani? Ce şansă au aceşti oameni într-o cultură care încurajează agitaţia cu mai mult sau puţin folos? Nu prea mare, doar dacă se întîlnesc, providenţial, cu un om de felul generalului von Moltke care să aibă o viziune mai diferită a slujbei dar vai, atît de eficientă.

Aşadar, trăiască inteligenţa, trăiască lenea, trăiască satisfacţia lucrului început şi dus la bun sfîrşit cu eforturi minime, dacă se poate în timp ce liderul doarme de amiază, căci despre asta e vorba, nu încurajăm puturoşenia ci lucrul făcut bine cu energie minimală.

Lenea în viziunea unui general de armată

 

„Helmuth Karl Bernhard Graf von Moltke (1800 – 1891) a fost un general prusac Șeful Statului Major General (Großer Generalstab) al armatei prusace și un mare strateg.

 

Imediat după numirea în funcție, a trecut la reforme, între care și modul de instruire și promovare a ofițerilor.

 

În acest scop, i-a evaluat după două criterii:

  • gradul de inteligență (de la proști la inteligenți)
  •  atitudinea față de muncă (de la leneși la harnici).

În baza acestor criterii, au rezultat patru grupe / tipuri de ofițeri:

A:  prost și leneș

B:  inteligent și harnic

C: prost și harnic

D:  inteligent și leneș

Ofițerilor din categoria A, proști și leneși, le-a dat sarcini simple și repetitive. Aceștia nu mai puteau înainta în cariera militară. Este posibil ca într-o bună zi să le vină o idee bună, dar mai important, nu creează probleme.

Moltke considera că ofițerii din categoria B, inteligenți și harnici, erau obsedați de micromanagement (se pierd în mărunțișuri) și, prin urmare, sunt lideri de slabă calitate. Era posibilă o promovare, dar nu până la nivel de ofițeri de Stat Major. Acești ofițeri dădeau certitudinea că ordinele vor fi îndeplinite la timpși întocmai, în toate detaliile.

Ofițerii din categoria C, proști și harnici, erau considerați periculoși. Moltke afirma că aceștia ar trebui să fie supravegheați permanent, ceea ce este inacceptabil în armată. Deoarece ar fi putut crea probleme grave, greu de remediat, aceștia au fost scoși din armată.

Ofițerii din categoria D, inteligenți și leneși, erau cei pe care Moltke îi considera cei mai potriviți pentru cele mai înalte funcții de comandă. Acești ofițeri erau suficient de inteligenți ca să știe ce trebuie făcut, dar și suficient de leneși, pentru a găsi cea mai ușoară și simplă cale de a atinge obiectivul cerut.

Este adevărat că lenea singură nu este productivă. Ea trebuie combinată cu inteligența. Oamenii leneși și inteligenți au un avantaj în societate și sunt cei mai nimeriți pentru rolul de lider într-o organizație.”

Nota mea de final: liderii leneşi şi inteligenţi mai au o calitate mare de tot, permit ca în jurul lor oamenii să se dezvolte, să se formeze, să ia decizii singuri şi astfel proeictul lor va merge mai departe şi cînd aceştia se vor retrage din slujbă sau de pe planetă.

De ce proştii şi egolatrii nu pot juca volei

Voleiul este unul din cele mai frumoase sporturi de pe planetă. Spuneam cu alte ocazii că ar trebui pus pe lista cu substanţe interzise, odată ce încep să-l practici creează dependenţă.

Pe cît e de fain pe atît e de greu pentru că ai nevoie de un bagaj tehnic mare iar odată ce stăpîneşti cît de cât tehnica şi începi să joci în meciuri îţi dai seama cît de puţin ştii, pentru că situaţiile de joc din care faci parte se desfăşoară foarte rapid, din vole evident, şi nu ai timp prea mult la dispoziţie să te gîndeşti ce vei face cu mingea care vine spre tine.

Una din fazele jocului care dezvăluie foarte rapid ce fel de om eşti, este atacul. Chiar şi în condiţiile în care mingea îţi vine perfect, poţi să greşeşti, lovind prost, lovind bine dar în out sau în blocaj. Tot efortul colegilor de echipă care ţi-au adus mingea pe tavă se duce pe apa sîmbetei. Nu-i mare bai, o echipă bună nu te va certa pentru asta, poate un coleg sau antrenorul îţi va spune ce să faci data viitoare, iar tu vei încerca. Nimeni nu s-a născut învăţat.

 

Voleibalist in atac

Lucrurile se complică cînd îţi vine mingea prost, fie că apărătorul a greşit preluarea şi ridicătorul nu are multe variante sau mingea a venit bine la ridicător dar acesta greşeşte pasul.  Tu ca atacant, te poţi enerva sau demotiva şi să alegi soluţia la care te-ai gîndit iniţial, dar care nu se mai potriveşte cu realitatea din teren, şi greşeşti mingea, că nu ţi-a venit cum ai dorit sau sperat, şi tu marea vedetă de ce să-ţi ajuţi echipa sau de ce să nu-i faci să se simtă şi mai prost că colegii tăi au greşit. Pe deasupra, echipa mai pierde şi un punct pe tabela de marcaj.

Antrenorul nostru ne spunea că un atacant bun nu e ăla care loveşte tare (şi eventual face punctul) ci acel jucător care întoarce o situaţie proastă pentru echipă şi încearcă să o rezolve.  Şi atunci toată echipa are de cîştigat, cei care au greşit pot trece mai uşor peste moment, chiar dacă atacantul trece doar mingea peste fileu, deşi sînt atacanţi foarte inteligenţi (foarte rari) care fac punct şi din pasă greşită, echipa mai are o şansă să puncteze, fie pe greşeala adversarului sau recuperînd bine mingea.

Păcat că in viaţă nu e ca la volei, astfel am descoperi repede oamenii de care trebuie să ne ferim.

Sînt un egoist şi de aceea îţi merge bine

Multă lume mă întrebă de ce am mai făcut facultatea de drept dacă tot nu am fost interesat să profesez în domeniu? Încurcate sînt căile vieţii, de multe ori m-am întrebat şi eu de ce am ales să am afacerea mea proprie în loc de altceva. Dar dacă de mic copil îţi auzi tatăl vorbind şi făcînd diverse activităţi ce ţin de antreprenoriat şi fructificarea unor oportunităţi, ai de ales? Nu cumva ceea ce vedem la părinţii noştri ne ghidează deciziile aproape putinţă de scăpare spre un anumit destin? În fine, mai multe detalii despre isprăvile tatălui meu se găsesc aici. Care au fost motivaţiile de a avea firma mea?

  • programul de lucru flexibil
  • dorinţa de a fi propriul meu şef, discutabilă totuşi pentru că şefii mei sînt clienţii firmei, dar îmi place să-i serversc
  • provocarea de a vedea cum se pune o idee în execuţie
  • posibilitatea de a-mi alege oamenii cu care să lucrez
  • o corelare mai strînsă dintre efortul depus şi banii primiţi, adică PROFIT

Nu pot să-mi explic de ce, dar încă de la începuturi, atunci cînd am angajat oameni am încercat să găsesc oameni cu potenţial dar nu neapărat cu experienţă de lucru în acel domeniu. Mă gîndeam că nici eu nu am experienţă prea mare de business şi nu e mare lucru să înveţi dacă vrei. Adevăru-i că cele mai bune rezultate le-am avut cu oamenii pe care i-am format eu, dar asta nu era posibil fără potenţialul pe care ei îl aveau. Eu ocupîndu-mă de vînzări, relaţia cu furnizorii şi multe altele, primul angajat a fost contabila. O prietenă, proaspăt absolventă de facultate, ageră la minte, ideea era să creştem împreună, învăţînd pas cu pas. După cîteva luni, prietena, pe bună dreptate, îşi caută de lucru în altă parte pentru că nu avea mult de lucru la noi şi vrea să dobîndească mai multă experienţă, urmînd să ne ajute pro bono cu contabilitatea. A urmat mutarea din garsonieră într-un spaţiu închiriat pentru birou şi am angajat o altă prietenă pe post de secretară, contabilă, Assistant Manager şi tot ce mai era nevoie. Tot proaspăt absolventă. De data asta pe un salariu mai serios. După 6 luni mă anunţă că pleacă şi ea, la un salariu mai bun, dar nu cu mult. Atunci am fost pentru prima dată puţin dezamăgit că lumea nu aprecia atmosfera de la noi din „firmă” şi cum e posibil să-şi caute de lucru în altă parte? Realităţile dure ale pieţei de muncă. Dar nu era să mă opresc atunci din visul meu de a deveni un businessman respectat, aşa că după două zile de bocit am început să caut soluţii. Următoarea pe listă a fost o persoană, AF cred că se numea, cu mai multă experienţă pe partea de contabilitate primară, office management şi tot ce trebe într-o firmă cu doi oameni. De data asta am fost mai exigent la angajare pentru că nu mai eram chiar la început şi ştiam că aveam şi eu de oferit lucruri care nu se găsesc chiar în orice firmă. Rar am văzut la un om aşa simt de anticipare. I-am dat mînă liberă să se uite prin toată contabilitatea firmei şi astfel avea acum imaginea de ansamblu a modului în care funcţionează o firmă. Apoi a urmat un om pe vîzări şi fochist de serviciu (aveam o centrală pe lemne), pe numele lui PD, evident proaspăt absolvent. Simţeam că în sfîrşit aveam o echipă stabilă, şi vedeam mai ales că AF, care venea dintr-o firmă cu un patron plin de sine, apreciază mediul informal şi prietenos din firma noastră. După un an cred, colega AF pleacă din firmă pentru că s-a măritat. În America. După cîteva luni am vorbit la telefon cu ea şi mi-a spus că lucrează la o firmă de mutări internaţionale şi că a fost promovată foarte rapid pentru că uitîndu-se ea prin contabilitatea firmei a dat peste sume neîncasate de la clienţi sau peste plăţi efectuate de două ori pentru o singură prestaţie. Sageata Businessul se dezvolta, am mai deschis o firmă apoi un magazin de prezentare, birouri în alte oraşe, am mai angajat oameni, am mai şi concediat, evident criteriul principal era potenţialul lor şi nu neapărat experienţa  în acel domeniu. De fiecare dată cînd un om bun pleca sau dădeam de o provocare majoră, (zeci de situaţii de blocaj financiar de moment, riscuri de falimente, falimente de-a dreptul) am mers mai departe. De ce? Pentru că nu era ca o plecare a unui om din firmă şi multe alte şicane ale vieţii de afaceri să fie un obstacol de netrecut pentru un vis care era doar al meu, iar partea financiară nu avea să fie o componentă majoră (din păcate). Un alt principiu pe care l-am pus în practică cu oamenii mei e să le dau o autonomie mare de lucru+încrederea aferentă şi toate informaţiile de care au nevoie pentru a lua o decizie fără să fie nevoie de mine.

Ca să punem punctul pe i vreau să trec în revistă o parte din oamenii cu care am avut plăcerea să lucrez în firmă, să-i văd că s-au dezvoltat pe plan personal şi profesional, şi de care mă bucur enorm că sînt mai mult decît ar fi fost dacă ar fi rămas în firma mea.

Lista va fi cu iniţialele numelui lor, poziţia ocupata înainte de a lucra la noi şi jobul pe care l-au avut după ce au plecat din firmă sau jobul pe care îl au în prezent.

  • IT, absolventă de facultate de studii economice, propria firmă de contabilitate
  • PD, absolvent de facultate, firmă de design web, ar putea fi un director foarte bun de operaţiuni la orice firmă de top din România
  • IN, ceva crew habar n-am de care la MacDonalds, şef pe raion de gastro la Cora
  • AU, absolventa de facultate, conta primara şi alte chestiuni la firma soţului
  • AO, customer care sau ceva de genul la Rompetrol, director de organizare la firma de evenimente şi acum customer service la London School of Business in Praga
  • Ciprian nu stiu cum, absolvent de facultate, antreprenor, conduce o echipa mică de oameni cu care face izolaţii la blocuri
  • CC, absolvent de facultate, Area Sales Manager
  • MP, recepţioneră, ceva job de logistică pentru un furnizor Nokia
  • VN, ceva referent pe licitaţii, proiectant la o firmă de mobilier din Bucureşti
  • AA, absolventă de facultate, propria firmă
  • MC, absolventă de facultate + experienţă de aministrator de sală internet, propria firmă de chestii hand made, ar putea lucra pe customer service la orice firmă de top din România
  • EA, absolventa de facultate, facility management la o firmă de IT

Cineva spunea că în viaţă ai doar ceea ce negociezi. Desigur capitalismul nu e un sistem perfect, dar atît timp cît ne bucurăm de libertate nimeni nu ne poate opri să căutam acele oportunităţi mai bune pentru noi. Ceea ce unii nostalgici după comunism înţeleg mai greu este că într-o  piaţă liberă nu o să vină nimeni să-ţi ofere ceva dacă nu dai nimic în schimb. Cîteodată poţi oferi compentenţa ta dacă o ai, dar atunci cînd nu o ai oferă-i măcar bunele intenţii şi toată seriozitatea de care poţi da dovadă în acel moment.

Nu am trecut uşor peste momentele în care am pierdut oameni buni pentru că succesul meu era legat de prezenţa lor în firmă. Mă gîndeam că dacă le-aş fi oferit o mărire de salariu poate nu ar pleca, dar dacă un om vrea să plece unde crede el că e mai bine pentru viaţa lui, de ce să rămînă la mine doar pentru bani? Dacă puteam să le ofer un salariu mai bun, de ce nu am făcut-o încă de la început? Am evitat să fac un lucru, să mă pun în calea fericirii oamenilor iar dacă ei au considerat că le e mai bine în altă parte, cine eram eu să le stau în cale?

De ce nu-l voi vota pe Crin Antonescu și nici ”răul cel mai mic”

Pentru că Ion Iliescu în 2000 și Adrian Gurzău în 2012. Și pentru că nu există ”răul cel mai mic” există doar rău și bine. Pentru că, clasa de mijloc va găsi întotdeauna o cale să meargă mai departe în orice condiții.

Nu am pretenția unui articol foarte detaliat, există destule materiale online pline de date care susțin punctul meu de vedere.

În 2000 Iliescu și Vadim Tudor au ajuns în turul doi la prezidențiale. Ca să evit o catastrofă la președinție am votat cu Iliescu, împotriva obiceiurilor familiei noastre și împotriva coștiinței mele. În 2012, pentru a-i da o mînă de ajutor lui Băsescu ca să aibă un dram de aliați am votat cu Adrian Gurzău de la PDL. Știam ce poate Iliescu, principalul vinovat de întirzierea reformelor din România și multe alte măgării dar decît să ajungă țăcănitul de Vadim președinte și să strice și mai mult treburile mai bine unul mai cuminte ca Iliescu. Abia în ultimii ani, cu arestarea lui Cătălin Voicu, am aflat ce grup infracțional organizat ținea tataie Iliescu la sîn, el, președintele sărac și cinstit.

Ca să n-o mai lungim cu studiile de caz, Adrian Guzrău a fost unul din deputații care a votat în marțea neagră din 2013 pentru superimunitatea parlamentarilor. Cînd l-am votat m-am interesat puțin de el, avea un trecut destul de curățel.

Crin Antonescu

De cîtva timp se încearcă reșaparea lui Antonescu și dacă acesta va ajunge în turul II la prezidențiale împotriva lui Ponta, dreapta unită va fi îndemnată să voteze cu el. Mulți vor vota doar pentru că Antonescu reprezintă răul cel mai mic. Niciodată nu mi-a făcut o impresie bună încă de pe vremea cînd a fost ministrul tineretului și sportului iar chestia din 2009 cu ”România bunului simț” nu am înghițit-o. În ultimii 4-5 ani l-am urmărit să văd dacă comunică o viziune scurtă și cuprinzătoare pentru țară, fie ea și doar în 5 puncte, dar în afară de ”jos Băsescu” nu am auzit nimic.

De ce nu cred în ”răul cel mai mic”? Pentru că ”răul cel mai mic” abia așteaptă ocazia să se facă un ”rău mare”. Și spre deosebire de multe alte lucruri în viață, ”răul cel mai mic” nici nu are nevoie de alinierea tuturor astrelor sau de furtuna perfectă să devină ”rău mare” în toată splendoarea sa. Nu, cum are o ocazie cît de mică, profită la maxim de ea, fără să stea pe gînduri.

Bun, dar ce facem dacă ajunge Ponta președinte, lucrurile vor merge și mai înspre rău dacă PSD are și președinția și guvernul. Și ce dacă? Nu ne-am descurcat noi în condiții și mai grele? Vorbesc ca un egoist acum, dar mai cred ceva. Atît timp cît oamenii votează conștient ”răul cel mai mic” împiedică ca ”răul mare” să-și facă treaba pînă la capăt și mai cred că doar atunci cînd un număr critic de alegători din România se va trezi cu adevărat, își va da seama că lucrurile nu mai pot continua așa. Minunea s-a întîmplat în 1996 și 2004. Pe de altă parte, experiența îmi spune că degeaba încerci să-i faci pe oameni să înțeleagă prin cuvinte anumite realități, pînă cînd aceștia nu simt pe pielea lor ce înseamnă acea realitate oamenii nu se schimbă.

Care este soluția? Uite aici un link cu cîteva lucruri în care cred pentru România. Cînd va apărea omul sau partidul care va milita pentru ele, voi vota. Însă nu voi sta cu mîna în sîn, slavă Cerului că a început să se miște ceva pe această direcție.

Va urma.

Ziua în care Poliția Română a umilit-o pe mama

Lunea trecută mama a avut un accident ușor, trebuia să dea prioritate unei mașini care vene din partea dreaptă, mama aflîndu-se pe un drum fără prioritate. Era seara pe la 18.00 cu ploaie. E vorba de intersecția de la Gară, aceea cu strada Horea, mama venea dinspre Iris. Și mama și conducătorul auto victimizat s-au oprit și au pornit deodată, mașinii mamei fiindu-i rasă bara din față din care a rezultat pierderea emblemei Dacia, disclocarea barei și zborul numărului de înmatriculare. E clar, vina mamei.

Trimis de tata la fața locului dau mîna cu victima, un student boboc, îmi spune că el nu e un om rău și nu vrea să ia bani de pe noi și că urmează sa-i sosească întăriri sub forma tatălui său. De la momentul accidentului pînă am ajuns eu a vorbit și tata cu victima la telefon, tata fiind obosit de la drumul pe care îl făcuse în interes de serviciu (400-500 de km cu microbusul) și puțin agitat (nu mai zic ca Loganul are doar cîteva luni, mașina firmei) pentru că nu a înțeles bine din explicațiile mamei cum s-a produs accidentul, probabil că l-a luat mai tare pe băait. Bun. Văd și paguba  produsă victimei, o zgîrietura de maxim 10 cm și lată de 2 pe marginea curbată de deasupra roții a aripii din spate. Maxim 500 de lei costul reparației. Apare tatăl băiatului și ni se sugerează să nu mergem pe asigurare ci mai bine să le dăm bani. Le-am zis ca nu pot lua această decizie că nu e mașina mea dar că mașina are RCA și casco și că probabil tata va merge pe asigurare pentru că nu vrea să plătească el reparația mașinii lui și nu poate declara ca a ras-o de un stîlp în curte. Schimb de telefoane, rămîne să să audă cu tata a doua zi.

Miercuri pe la amiază îl aud pe tata vorbind la telefon cu băiatul și intenția clară care se contura era calea amiabilă, constatări, programări, armonizări de agende, șamd.

Joi tata merge la Allianz cu schița accidentului, deh firmă ieftină de RCA victima avea toate motivele să se teamă că nu-i va fi decontată reparația, să demareze procedura. Merge și la poliție să vadă ce poate face, polițistul de la daune îi spune că dacă vrea înțelegere amiabilă nu se poate fără semnătura victimei. Între timp tata a obținut și împuternicire de la firma de leasing să se ocupe de caz. Deh, rea credință dusă la extrem.

Vineri iar îl aud pe tata vorbind la telefon și concluzia discuției era că victima nu a găsit un service să-i facă mașina pe loc în ziua aceea pe care ar fi vrut să o scoată la vînzare a doua zi. În plus de asta potul înțelerii amiabile fentînd asigurarea RCA a urcat la 300 de Euro.

Sîmbătă seara pe la orele 21.00 mama primește un apel de la un număr necunoscut dar nu aude telefonul. După cîteva minute, sună telefonul tatei iar la aparat era domnul polițist care suna de pe telefonul, ați ghicit, victimei. Tata îi spune tot filmul, concluzia fiind ca mama să meargă la Poliție luni să-l caute pe domnul agent Pop Alexandru. Simplă formalitate, nu?

Azi dimineața am mers împreună cu mama, eu am rămas în hol. La un moment dat coboară agentul să facă poze la mașina. Un tip blajin, politicos. Ok, scapă ieftin și elegant mama, mi-am zis. După 10 minute coboară mama. Verdictul, amendă 500 și ceva de lei, permisul susepndat nu pe 1 lună, nici pe 2, ci pe 4!

Ce învățăm de aici:

  •  că degeaba ai încredere în oameni mai ales în ăia care declara că nu-s răi și nici nu vor să-și ia banii, fiecare zi care se scurge după accident urca potul cu 50 de Euro.
  • dacă ești tînăr și ai prieten în poliție (sau mă rog, tata are prieten la poliție) nu contează că ai tras de timp să mergi pe calea legală de conciliere, cînd vinovatul nu-ți dă banii pe care tu îi ceri, ia pedeapsa maximă
  • polițistul care sună de pe telefonul victimei dă exemplu de reducerea cheltuielilor statului cu telefoanele și dovadă de maximă de imparțialitate
  • o mamă și bunică, pensionară, la 61 de ani, care are nevoie de mașină să meargă la biserică (unde mai ia cu ea în mașină și alți oameni care se deplasează mai greu) și cîteodată să-și aducă nepoții de la școală trebuie să ia o lecție că în România nu te joci cu legea