Oamenii din umbră

Tata la 65 de ani. Antreprenor, samaritean țicnit, anticomunist, vizionar.

„Vrei să faci armata?”, „Vreau”, am zis. Deși era așa ușor să o fentez. Se întîmpla înainte de 2000. Într-un mic oraș ca Bistrița, în care șeful serviciului de contrainformații de la SRI, unul din oamenii importanți de la Garda Financiară și șeful serviciului de pașapoarte se întîlneau cu tata la un grătar la noi în curte, nu cred că ar fi fost o mare problemă să mi se rezolve stagiul militar. Dar așa am gîndit atunci, nu am vrut să fac uz de sfera de influență a tatălui meu și nici el. Deși pot să-l consider un om puternic, am observat că întotdeauna tata și-a folosit relațiile pentru a-i ajuta pe alții, iar dacă s-a ajutat pe sine însuși, cu siguranță și-a ajutat și oamenii care lucrau pentru el. Consider o realizare în sine ca un om simplu, fără bani, autoeducat în măsura în care o bibliotecă de la țară îți permitea asta, dintr-o familie necunoscută, ajuns într-un oraș nou să ajungă ca în 10-15 ani să aibă relații la nivel înalt.

Una din amintirile cele mai plăcute a fost cînd eram în clasa I și am plecat în cantonament la Felix cu gimnastica. Tata mi-a făcut atunci un rucsac cusut de el la mașină și mi-a trecut datele personale și adresa pe capacul rucsacului, în cazul în care m-aș fi pierdut. La gară mi-a dat și un pumn de mărunțiș pe care îl avea la el. Nu știu cîți bani am primit, dar niciodată nu am mai avut de atunci încoace senzația că am mulți bani la mine.

Rucsac făcut de tata la mașina de cusut zic? Da, exact așa. Nu știu de ce și în ce împrejurări, tata a învățat să coase la mașină și îmi amintesc că seară de seară veneau diverse persoane la probă sau să ridice produsul finit. Odată a venit cineva care puțea așa de tare încît ai mei au fost nevoiți să aerisească o oră. 100 de lei costa pantalonul, iar cu acești bani adunați, ne-am cumpărat prima mașină, un Fiat 850. Din ce mi-a povestit, tata întotdeauna a meșterit ceva, a încercat să aibă un venit suplimentar. Cînd era mic făcea cuțite din cuie, la care atașa coarne de vaci ca mîner și le vindea. Îi era ușor pentru că bunicul meu a fost fierar, deci avea tehnologia la îndemînă. Tata a crescut într-o familie cu 7 copii (cred), cel mai mic dintre ei, pe plaiurile destul de sterpe ale satului Borleasa din județul Bistrița-Năsăud. Copilăria i-a fost marcată de veșnica senzație de foame și de sărăcia în care oamenii de atunci obișnuiau să-și crească copiii. Resurse ar fi fost, dar banii de pe vînzarea animalelor erau folosiți pentru a cumpăra pămînt, care îți dădea de lucru și mai mult. Misiunea tatei era să se ocupe de capre, cele mai dificile animale cu care se poate merge la păscut. Cea mai bună mîncare pe care tata a mîncat-o în copilărie a fost carne de ied fiartă pe cîmp. Îmi dau seama că nu aveau la îndemînă condimente, deci nu avea cum să fie nemaipomenit de gustoasă. Probabil că la toată aroma cărnii a contribuit și faptul că iedul a fost furat de fratele cel mai mare. Zice că ar fi crescut ca și Ghiță Mureșan dacă nu ar fi mîncat coțobrele, niște fructe sălbatice comestibile care se găseau toamna doar după ce dădea prima brumă.

Apoi, în armată, în ciclul al II-lea la Oradea, s-a nimerit să fie la poartă. Cum peste drum era o mică alimentară, a fost ușor să devină curier pentru diverse cumpărături ale soldaților care nu aveau voie să iasă din unitate. Efortul de a traversa drumul presupunea ca tata să-și pună un mic adaos la marfa cumpărată.

Dacă tata a avut o obsesie cu privire la mine, aceea s-a numit sport. Încă din clasa I am practicat gimnastica, un sport extrem de dur și greu pentru un copil. Iar cînd antrenorii nu erau zgîrciți nici cu palmele, atmosfera devenea de-a dreptul infernală. Și aici nu vorbesc de o palmă la fund o dată pe lună. În anii `70, Ilie Năstase și Ion Țiriac făceau furori pe terenurile de tenis din lume, așadar, o mulțime de bărbați s-au apucat de tenis de cîmp. Tata nu a făcut excepție. A învățat de la un vecin de-al său, nenea Martin. Azi cînd simt miros de teren de zgură udat sunt teleportat instant în copilărie.

În clasa a IV-a, printr-o minune a acceptat ideea să nu mai continui cu gimnastica. Cred că un an am făcut pauză, dar nu-i convenea. Îmi spunea că o să cresc strîmb de spate, iar argumentele mele că fac mișcare în jurul blocului nu erau suficiente. Următorul sport de pe listă era tenisul de cîmp, lucru de care nu eram extrem de încîntat, dar tata mă împingea de la spate. După un an m-am lăsat. S-au cumulat doi factori, lenea mea și supărarea lui tata că antrenorul folosea mingile bune și de marcă, pe care tata mi le dădea să le duc la antrenament. Ca orice lucru de pe vremea lui Ceaușescu, mingile de tenis se găseau destul de greu.

Unul din job-urile pe care tata le-a avut mult timp era la controlul calității la mărfurile din industria lemnului, care mergeau la export. Mobilă, fructe de pădure, împletituri, cherestea, etc. Era un job care-ți dădea dreptul să ai acces la orice oră din zi și din noapte în orice întreprindere socialistă de pe teritoriul României care făcea export. Cînd mai erau probleme de calitate la unele piese de mobilier, tata le spunea celor de la fabrică să mai pună o bucată-două în plus. Spera ca în acest fel să nu aibă retururi de marfă, pentru că ultimul lucru pe care ți-l doreai era să se întoarcă din Germania un vagon plin de mobilier. Și nu au fost retururi. Iată că și vesticilor li se putea cumpăra bunăvoința cu lucruri mărunte.

Într-o vară tata a primit o veste rea. Urma să fie dat afară de la Oficiul de Control al Mărfurilor pentru că avea un cumnat emigrat în Australia și ăsta nu era un exemplu bun pentru acel colectiv. Nici faptul că tata a depus o cerere de emigrare în Australia nu ajuta la situația creată. Supărarea nu a fost lungă, pentru că la scurt timp a aflat că urma să primească 3 salarii compensatorii, iar cum urma vara, nu a fost nicicînd un moment mai prielnic să joci tenis 3 luni, fără să ai grija banilor. Următorul loc de muncă a fost ca șef de fabrică la o unitate din Beclean care producea cîrje și alte repere de mobilier, unele destinate exportului. Pentru că oamenii de la fabrică erau stresați că nu vor găsi pîine la magazin pentru familiile lor și plecau din fabrică în timpul programului, tata a vorbit cu șeful magazinului să pună pîine deoparte, în așa fel încît oamenii să poată s-o cumpere după program și să lucreze liniștiți. Un gest mărunt pentru liniștea oamenilor și pentru creșterea productivității muncii socialiste.

Tata si unchiu` Nelu

Cel din dreapta

După o scurtă incursiune pe la atletism, au urmat încă doi ani în care nu am făcut sport. Atunci mi-a părut și mie prima dată rău că m-am lăsat de tenis. Am vrut să mă întorc la club să joc, dar nu se mai putea la nivel de performanță, pentru că era un decalaj de nivel de joc între mine și cei care nu s-au lăsat. Am realizat pentru prima dată că în viață există unele trenuri pe care nu le mai prinzi niciodată. În clasa a IX-a, în timpul unei hîrjoneli de băiețandrii cu un coleg de clasă, am fost remarcat de un maistru de la practică, care era și arbitru de volei. Ne-a încurajat să mergem la sala de sport de la liceu, să căutăm o anumită persoană și să vedem dacă am putea fi selecționați la volei. Zis și făcut. Era un tren pe care nu doream să-l mai scap. Voleiul mi-a salvat viața pentru că în acea perioadă cochetam cu fumatul, pierdeam o grămadă de timp seara în jurul blocului și probabil că nu eram departe de a cocheta și cu alcoolul. De fapt, nu voleiul mi-a salvat viața, ci obsesia tatălui meu ca eu să practic un sport.

„Îți dau 100 de lei dacă citești o carte de la început pînă la capăt”, mi-a zis el într-o zi. „Chiar și dacă e vorba de o carte din-aia de gen ABC-ul…..?”, zic eu. „Da, chiar și dacă e vorba de aia.” Nu am fost în stare să termin nici măcar o cărțulie de 20-30 de pagini. O altă obsesie de-a tatei: cititul. L-am văzut cu cărți despre Napoleon, dar cel mai adesea îl auzeam vorbind cu prietenii despre Al treilea val de Toffler. Toate astea pe vremea lui Ceaușescu.

Ca prin vis îmi amintesc că într-o dimineață erau în casă niște oameni străini pe care nu i-am mai văzut după aceea. Acum cîțiva ani mi-a povestit că într-o seară, prin `85, a văzut parcată pe trotuarul de lîngă bloc o mașină de polonezi care se pregăteau să doarmă în mașină. Pe vremea aceea veneau în România mulți polonezi cu diverse lucruri de vîndut care se găseau la ei și la noi nu. Pentru că afară ploua cu găleata, tata nu concepea ca acei oameni să doarmă în mașină, așa că i-a invitat să doarmă la noi. Nu mă mir, deoarece casa noastră a fost întotdeauna deschisă și nu de puține ori se întîmpla să avem musafiri sîmbăta pe la 10 seara, un cuplu de studenți care veneau de la Cluj și dormeau la noi în loc să meargă acasă la unul dintre părinți, pentru că 15 minute de mers pe jos era prea mult.

Perioada de șef de secție la Beclean a culminat și cu o pățanie pentru care tata a avut de dat cu subsemnatul la Securitate. Complicitate la tentativă de trecere frauduloasă a frontierei. Amănunte găsiți aici. Dacă credeți că a fost prima oară cînd tatăl meu a riscat pentru cineva, vă înșelați. Prin `98 a luat un credit de 300 de milioane de lei vechi pentru a-și ajuta un prieten care mai apoi a întîrziat cu returnarea banilor. Nu au fost zile ușoare.

Sora mea

Sora mea

La noi în casă s-a făcut politică dintotdeauna, căci a asculta radio Europa Liberă și Vocea Americii tot politică contra regimului se chema că faci. Bancurile cu tentă politică împotriva lui Ceaușescu erau la ordinea zilei în casa noastră. Tata nu a fost membru de partid și mă mîndresc cu faptul că el, alături de cîțiva prieteni, și-au dat seama încă din februarie `90 că Iliescu este un neocomunist, iar la primele alegeri a votat cu Rațiu. Deseori îl aud reproșîndu-mi că dacă el ar avea vîrsta mea, nu s-ar lăsa călcat în picioare de neocomuniștii care conduc acum România. În `86 a tatonat o fugă în vest cînd, împreună cu un prieten de-al lui, făceau pe pescarii pe malul Dunării în Ungaria doar ca să studieze zona, însă frica acelui prieten l-a făcut să dea înapoi.

Anii de dinainte de Revoluție l-au prins într-un job care este visul oricărui antreprenor. Conducea un mic atelier de confecționare a accesoriilor și feroneriei pentru mobilier, un fel de mini întreprindere privată care făcea parte dintr-un conglomerat destul de diversificat. Ideea era că tata se ocupa de achizițiile de materii prime, de vînzări, de salarizarea oamenilor, iar veniturile erau consistente pentru acea perioadă. O cotă parte din venituri trebuia direcționată către întreprinderea mamă, dar în rest era autonomie totală. Ca simbol al capitalismului, pentru o perioadă destul de scurtă de timp am avut un Mercedes „Bot de cal”, o mașină care te făcea să nu fii privit cu ochi buni de către Miliția economică. Pînă la acel Mercedes am avut mai multe mașini și-mi era greu să înțeleg de ce nu ne puteam atașa de un singur model. După Fiat a urmat o Dacie 1300, VW Passat, Lada, iar după el un Opel.

Anul `89 l-a prins pe tata implicat într-o afacere de producție de antene de satelit și receptoare aferente. Ciudat cum regimul comunist nu putea interzice acest fenomen. Un prieten de-al lui se ocupa de supravegherea producției receptorului realizat la Cluj și importul pe sub mînă de convertoare (chestia aia care se pune în fața antenei), iar tata, împreună cu un amic, se ocupa de fabricarea antenei făcute pe o matriță care se afla în garajul familiei Ilieșiu. Ca orice primă șarjă, evident că matrița antenei, făcută din pietriș și ciment peste care s-a așezat un strat de rășină care i-a dat finisajul de suprafață, avea o curbură greșită. De aceea, atunci cînd trebuia să reglezi antena pentru a prinde anumiți sateliți, marja de eroare era nedrept de mică. Veneam de la școală iar ochii mi se desfătau cu MTV, Sky, Eurosport, pe vremea cînd oficial erau doar două ore de program pe seară.
Nu mai amintesc de traficul de cafea boabe pe care l-a făcut în complicitate cu tanti Ani, în care se cumpăra cafea la vrac, aliment extem de rar, la pachet, obligatoriu cu ceva orz prăjit (nechezol). În timpul serii, eu căram sacii de orz la gunoi și de multe ori îi lăsam lîngă container, pentru că nu aveam forța necesară ca să urc pînă la buza lui. Mă întreb acum cum de nu a sesizat nimeni cantitățile destul de mari din chestia aia prăjită, abandonate la gunoi. Cafeaua era reîmpachetată în pungi mici și trimisă în țară la diverse persoane care aveau o rețea locală de distribuție.

Spuneam cu alte ocazii că sunt copii care știu ce vor de cînd sunt mici. Eu nu fac parte din acea categorie. Cele mai importante alegeri le-am făcut la sfatul lui. Cînd am terminat liceul, am dat la sport la Oradea. Nu am intrat pentru că nu am învățat destul și nu am vrut să copiez la examen, în ciuda eforturilor tatălui care a vorbit cu cineva care urma să supravegheze examenul și care era dispus să închidă ochii în caz că doream să mă inspir de la vecini. Am stat un an acasă, am jucat volei, am fost pentru 3 luni în Franța la lucru, susținut tot de tata care nu a avut nimic împotrivă să experimentez lucruri noi. Apoi am dat la Drept, la facultate privată, la sugestia lui… tata. Așa am ajuns în Cluj, m-am convertit, m-am însurat și m-am apucat de mici afaceri.

Revoluția l-a prins pe tata în Germania, îndreptîndu-se spre casă. După Revoluție au urmat schimbări majore în domeniul economic, dar evident că tata era pregătit. Împreună cu un grup de amici au pornit o mică fabrică de sticlă, proiect susținut masiv de tatăl meu cu lichidități, din care s-a retras în cele din urmă. Și-a continuat afacerea cu feronerie, iar bucătăria noastră a devenit birou de firmă în care telefoanele începeau să sune de la 7 dimineața, lucru pe care nu ți-l dorești în timpul vacanței de vară. Atunci mi-am promis că niciodată nu-mi voi face firmă acasă. Următorii pași au fost producția de confecții metalice, geamuri termopan, comerț cu mobilă, rezultatul acestor eforturi fiind achiziționarea unei clădiri mici situate în buricul tîrgului, fost sediu al școlii de șoferi din Bistrița, pe care a reamenajat-o cochet.

Afacerile demarate de mine la Cluj au luat amploare și la un moment dat s-a pus problema unui credit pentru capital de lucru. Băncile aruncau cu credite după firme pe vremea aceea. Cine era persoana care să aducă garanții pentru acel credit? Evident, tata. Clădirea care era singura agoniseală de o viață, în valoare de 300.000 de Euro urma să fie garanția pentru visele mele mărețe, care au luat accente de coșmar cînd partenerul principal de afaceri mi-a făcut o figură urîtă. Tocmai pentru a-l proteja pe tata, am decis să nu mai continui acel parteneriat, lucru care a dus la insolvența firmei, iar odată cu aceasta și la riscul ca banca să vîndă acel imobil pentru a-și recupera creditul. A fost o perioadă cînd, pentru prima dată, l-am văzut pe tata disperat, înfrînt de ideea că nu are o soluție la o problemă serioasă. În cele din urmă, salvarea avea să vină tot de la o firmă în care tata a investit la începuturile anilor 2000, firmă care a cumpărat acea clădire.

Nu cred că a existat vreun bărbat prin `90 să nu fi adus vreo mașină din Germania. Noi am avut mai multe și nu toate pentru noi. Odată s-a dus în fosta DDR să aducă un Trabant că pentru ăla avea un talon de înmatriculare + numerele aferente mașinii. Nu a găsit și s-a întors cu un Opel Kadett, model vechi, fără să-i facă acte de export, că doară avea actele de la Trabant. Miza că nimeni nu-l va opri, fiind cu o mașină veche. Și nu l-a oprit nimeni, în afară de o frînă bruscă a mașinii din față cînd se afla în Ungaria, mașină care era în coloană și care l-a făcut să sară pe o mălăină din dreapta drumului pentru a evita accidentul. Minunea a fost că Opelul nu a pățit nimic și a venit pe roți acasă. Nu mai amintesc de faptul că altădată, tot după Revoluție, a trecut în portbagaj în Austria cu cumnatul său, deja cetățean australian, conducînd mașina. Tata și unchiul meu (care avea să fie nebun cu acte în regulă mai tîrziu) au mizat că un cetățean australian serios nu va fi controlat în portbagaj. Și nu a fost. Dar cînd a schimbat un motor de Renault 4 într-o parcare în Germania, tot cu unchiul, v-am povestit? Că a cumpărat și unul din ăla, nu s-a uitat să vadă dacă are ulei în motor și au gripat motorul pe autostradă. S-a intors în țară cu unchiul să ia ceva bani și trusa de scule, au plecat în Germania, au cumpărat motor de la second, iar cum mașina era în parcare, l-au schimbat acolo. Pentru cea mai complicată operațiune, și anume aceea de a face ca motorul să alunece corect în cutia de viteze, s-au folosit de un sistem complex de pîrghii, format dintr-o scîndură pusă pe un bolovan, așezate sub mașină. Nici de faza că a fost arestat în Elveția nu știți. Dorea tata să vadă Elveția, dar nu avea viză de tranzit. Și-a zis că dacă îl lasă să intre în țară, atunci e un semn că poate să treacă. Nu l-a întrebat nimeni de sănătate la intrare (în Germania), însă la ieșire, da. Și a stat în arest pentru cîteva ore. Și cred că l-au și amendat. Tata a spus că a fost cel mai mare preț plătit pentru un ușurat în aer liber într-o țară din vest.

Era să uit să vă spun de răbdarea pe care o are cu nepoții lui, timpul pe care și-l petrece cu ei și modul în care îi învață să fie curajoși. Poate faptul că acum cîțiva ani s-a plimbat pe casă cu copilul nr. 3 e prea mult, mă uimește, mai ales că atunci cînd eram copil nu prea i-am simțit prezenţa pe acasă. Nu mai spun de modul în care se mișcă pe terenul de tenis la 65 de ani. V-am mai amenințat cu o filmare, dar pînă la urmă nu mă las.

Multe sunt faptele de vitejie pe care le pot povesti aici. Singurul lucru pe care l-aș mai dori de la tata e să se împace cu Dumnezeu. Crede în El, dar aceasta nu este suficient și știu că în ultimii ani a fost destul de împrejmuit de către Acesta.

Întrebarea la care mă gîndesc de multe ori este: „Cum aș putea să-i mulțumesc?”. Cînd eram mai tînăr, mă gîndeam și că vreodată o să pot să-i dau înapoi toți banii pe care mi i-a dat, dar sunt atît de mulți încît, fără o minune, nu văd cum aș putea să fac acest lucru. Să zicem că banii sunt ceva cuantificabil, dar gesturile, sfaturile, încrederea, sprijinul… astea cum se răsplătesc?

JP – the informal pastor

If you have read OPEN, the autobiography of Andre Agassi you just cannot help yourself not to like JP, the pastor who became the friend of the famous tennis player. Maybe friend is too an understatement.

The real deal of reading an autobiography of a living person is the opportunity of getting in touch with the characters from the book. After I lent the book to a friend of mine he told me he would like to talk to JP. I was eager too. As I am a curious person I wanted to know what JP  is currently doing. I asked my friend if he would mind if I would approach the guy and the answer was no.

Producing music is what JP is doing and you can see the man enjoys it. But for me is not of much help. I had some questions which needed some answers. Being a Baptist Christian I could understand some of the temptations of the former pastor. Watching some top performers taking wrong paths triggered another questions. I was not sure what kind of answers I would get but the least thing I wanted was some diplomatic answers or politically correct ones. Which was not the case. It is a joy to share them with you.

John Parenti

John Parenti

 

Andre Agassi said that you did not want or pretend to be a pastor but just a guy who understand more the Bible and had some questions. How did you end up serving in that church?

When you follow your passion, there ends up being a lot of unintended consequences. I had a desire to communicate the Bible to people. I felt that so many of life’s answers, truths and inspiration were in its pages, but it was not always easily understood or applied well to today`s modern life. I made it a priority to learn the Bible and then try to build a bridge to people in today’s world and bring those two worlds together. I didn’t seek the limelight, I just enjoyed communicating, especially if it encouraged people. So I did become a pastor and began teaching. My hope was to have an informal gathering, no members, no denomination, just people studying together. But as things grew in number, you become a celebrity of sorts and people put you on a pedestal and consider you a role model and an example. This leads to intense scrutiny of your personal life. That’s the part I rebelled from, I felt unworthy of role model status and I was a very private person. At it’s height, I had nearly 7,000 people and I wanted a lower profile. So when Andre wanted me to mentor him or put me in that Pastor position, I was honest. I said I’m a teacher and communicator but not a leader. Let’s just be friends.

Please share with  us  some milestones in your life which changed the course of it?

The thing I am best known for is writing a song that became popular in Christian music. I had first given a Bible study on the parable of the Prodigal Son.  Lost kid, runs away from home, squanders his life and wonders if dad would take him back even though he was such a mess. Well, the father not only took him back, it says when he saw his son a long way off coming home, he ran to him and threw his arms around him. I realized that this story that Jesus told was made to let us know we could always come home to God, regardless of how far down we are. Then I realized that Jesus said the father ‘ran’ to his son. Even though it was a story or metaphor, it was the only time in the Bible where God ran. He is never afraid, he’s not late. He is pictured on his throne as King. But when we screw up our lives and reach out, he ‘runs’ to meet us. That truth resonated with a ton of people so when I got a call to write some songs for a friend’s upcoming record, I put the Bible study I gave to music. It’s called „When God Ran”. Knowing that that song has touched millions of people around the world for so many years is the one thing that I’m so appreciative of.

Reading Open, we find, for some surprisingly, Andre attending a church for more than 6 months sitting in the back of it. Usually when a high profile figure attends a church there is a temptation from that church’s leaders to approach this guy, to put him the spotlight and make this issue public in order to attract more people. What made to have a totally different approach?

You are right, and that happened to Andre two or three times before he came through our doors. A pastor actually made him stand up and get a round of applause. He was mortified. Three things here.

First, I hated fame myself, I craved privacy and valued it in others. I wanted him to be able to duck in late, leave early, and if he ever wanted to talk, he could reach out to me, if not, I thought, leave him alone.

Second, my church was in Las Vegas, the entertainment capital, as it’s called. So we had stars that were performing on the strip coming every week. Singers, comedians, actors, we even held a special service at 2:00 PM Sunday for all the casino people so they could sleep in after working late. So after almost every service there was a celebrity or two that would come up and say hi. You just learn to take it in stride.

Third, and for me the most important. If there’s going to be a star or a center of attention, I think it should be God. I’m not comfortable with the superstar Pastor or big personalities in the church. I think we should all recognize each others humble status and let God shine more than man.

We can notice a certain pattern to top performers either they are musicians, sportsmen, racers, etc. The more talented or strong they are in their area of expertise, the more vulnerable they are in their personal or private life. What chances are for them to succeed and stay in the top in the long run, having a balanced life, without a team of real friends to support them?

They say, if you want to see a man’s character, let him succeed. It destroys many people. I think there is one trait that protects people in the storm of success and that is being accountable. Having people that you trust tell you the truth is a valuable hedge against coming off the rails. It’s so difficult to get it right in every area. Some of my heroes, politicians and other leaders for example, have been poor Fathers. Many beloved givers and great thinkers are just mean spirited toward their staff. We’re so uneven in living out our values. And if you keep your roots planted in truth, reality, and good faithful friends, you can sustain your life’s work without burning out or getting confused about your place in life. Men like to conquer but they don’t like to reign. We’re better at starting things than in running the long race well.

You seem to enjoy a low profile but I also don’t imagine you as an yesman, therefore are you entitled to be proactive in giving guidance or even rebuke when you see a wrong attitude or habit at a star? What are the boundaries of involvement here?

All of my friendships are deeply encouraging in nature but brutally honest as well. We all count on it like the air we breath. Typically people don’t think of men having deep, personal, vulnerable relationships with each other. But my friends and I don’t know any other way. I don’t think it comes in the way of criticism very often though, we are mutually trying to grow and evolve and we’re there for each other holding up a mirror and discussing our challenges and trying to share a bit of wisdom with each other.

Do you believe in big visions or in small steps of faith guiding you to bigger things?

I always think big. I like bold ideas. I want to leave a deep mark on the world. I think I do that to the point that it can be a fault. I’m not very nuanced. So when it works, a big idea or a bold, unafraid move can make big things happen and I revel in it. But bold moves in the wrong direction can get you in trouble fast. Honestly, I’ve done both.

Who are the five persons alive you would like to meet?

I’d like to get all five living First Ladies (American President’s wives) in a room talking off the record. How interesting that would be to have a front row on history.

Who are the five dead persons you would have liked to meet?

Ronald Reagan

Frank Sinatra

Errol Flynn

Robert Oppenheimer

Babe Ruth

They all had their flaws and blemishes, but there was something magical about each of them. I’d like to peek under the hood and see what made them tick.

Oamenii din umbra marilor campioni

Fiind curios din fire și cotrobăind printre lucrurile pe care marea majoritate a oamenilor nu le caută, azi am dat de acest material.

Cei care mă cunosc știu că nu sînt mare fan Sebastian Vettel pentru că nu la întîmplare mi l-am ales ca erou pe colegul acestuia de la RBR, adica Mark Webber. Dar am un respect imens și o simpatie de neoprit pentru german, pentru că are trăsături de caracter pe care nu le poți ignora.

O privire mai atentă asupra vieții în general ne dezvăluie următorul fapt: orice campion nu poate reuși de unul singur iar pentru mine, oamenii din jurul lui sînt la fel de fascinanți ca eroul însuși.

Gata cu vorba, să trecem la fapte.

Interviul a fost realizat de Dimitris Papadopoulos care poate fi găsit aici, http://f1enigma.wordpress.com/ și este publicat cu permisiunea extrem de amabilă a sitului  www.MTV3.fi

 

Tommi Pärmäkoski: The trainer behind a World Champion
Julkaistu 25.4.2013

Formula 1 is a strange place. 600 or more people work for the top teams, attempting to build fast and reliable cars, facing huge logistical challenges, battling financial problems and the focus is on the two men driving the cars with one aim – winning races and become world champion.

All of the pieces of the puzzle, many of them unimaginable, have to fit together like a Swiss watch to make this happen. But at the end of the day you need the driver to take hold of the car and transform all this effort into a win.

Sebastian Vettel has established a good working relationship with the Finns and his first trainer at Red Bull was Tommi Pärmäkoski.

 

Tommi and Seb

Tommi went to the USA, specifically North Dakota, to study “Sport and Exercise Psychology and coaching”. During his studies, he also played hockey for the university team.

“I think that I was a very dedicated and hard working athlete and I was always very curious about training and how to develop myself physically,” says Tommi. “That was the biggest reason for my interest in coaching because I was always willing to develop and become better myself. I tried many things. Some worked but there were some big mistakes too. But it was this process that gave me a lot of information on what to do and what not to do with my athletes. I have always been interested in psychology but I have never really studied it at school. Mostly through sport psychologists and books.”

The turnaround for Tommi came in 2008, when he got in touch with Sebastian Vettel via a Formula 1 connection. The German was looking for a trainer and he was introduced to Tommi, who was working at Kuortaneen Urheiluopisto when he received the offer.

“Being honest, I didn’t even know what to expect when I heard about the job,” says Tommi. “Likely I didn’t know how difficult and demanding it is with pressure, traveling, etc. When you are young you have positive attitude and re full of energy. If I would have known before starting my job how many things you have to take care of I would have been asked myself if I’m ready and knowledgeable enough to do the job.”

“For me, it was a big school and a huge learning experience to work in F1 where they have a budget and possibilities to do everything so that your driver will be in as good shape as possible when the race starts. You have to do work with physiotherapist, chiropractic, find how to take care of nutrition, traveling plans, training calendar, the psychological side and so on.”

So how did he react to the job offer?

“The first reaction was to be open-minded and go to see whatever I will face,” he says. “Luckily I had a very good supporting contacts through Kuortane sport institute and also through Finnish sport. Also Red Bull was very willing to teach and organize contacts with different experts when you were looking for info or support for your work!”

Tommi reveals that he wasn’t passionate about F1 before joining the circus.

“Being honest, I was never a big fan,” Tommi admits. ”Of course, in Finland F1 has been always big and I was watching when Häkkinen drove for the world championship title or how Kimi was doing so as a shooting new star. But I was never really a passionate for it. I only realized what F1 really is when I went for the first time to the Red Bull factory and I saw how over 600 people were doing everything to help to get the car better. On TV you basically see the drivers battle but when you know what happens in backstage you really see the team sport in it. It is amazing that you have around 45 mechanics and engineers, a few bosses, your own kitchen, marketing people, a human performance team – basically around 100 people in a race circuit and many people in the factory doing whatever it takes to have the fastest car on the grid”

The key to this relationship was that both driver and trainer understand perfectly each other and are aligned towards the aim.

“Yes, in the end being fitness trainer or personal trainer comes down to the relationship between two people”, comments Tommi. “There are never really one or two things or elements. I think you have to be yourself and then the inner you has to work with the athlete. You have to make the bond that you feel you have same dreams and you know that you both are ready to help each other!”

Sebastian Vettel was another case though, a “special kind”. Tommi reveals a lot about Seb’s attitude in training and the way he approached it.

“When we did training he was always asking why we were doing something,” says Pärmäkoski “He tried to analyze everything and he was ready to do the training as long as he was able to master it. He was never satisfied until he was able to do something. There is no quit in his vocabulary. Also, the way how he loves winning is something I have never seen before. It didn’t matter if it was driving, badminton, or playing cards. He was ready to do whatever to win and if he lost you heard straight away the words ONE MORE!”

“But in the end the key elements are same as in life. You have to feel trust between trainer and athlete. You have to be able to communicate (it doesn’t matter how difficult the things are), you have to have same dreams together and you have to do anything so that your athlete is able to be successful. Also of course I think that athlete wants you to have the knowledge, to be someone who is able to push him over the limits to the impossible. Someone who the athlete things to bring some advantage to him and help him to be a better athlete”

Sebastian Vettel clinched his first world championship in the very last race in Abu Dhabi in 2010. In that race Vettel was the outsider, having to fight with Fernando Alonso and team-mate Mark Webber. Greek poet Konstantinos Kavafis once said that “It’s not the destination that matters, but the trip” and this is something that Tommi agrees with.

“Of course, the first championship is a great experience but in the end it is never about the championship,” he says. “The coolest thing is the road to success. You always remember the first GP victory in China for Red Bull. The emotions of the mechanics and people who had been years in F1 and had never won anything. But the biggest thing for me was always to see behind the success. I saw how badly Sebastian wanted to win and how much work he was putting into making his dream come true. He was like a machine when were training. And He was analyzing his driving, working with engineers, mechanics. Also, the coolest thing is when you see the up and downs. You saw the blown engine in Korea, you felt the pressure and anger when Sebastian and Mark crashed in Turkey. You have seen also the days when the driver is so tired that you have to push him through training, ask him to put everything in when it is tough. I love the motivating part, or the time when you have to cool the driver before race. Sometimes you fight, sometimes you are laughing, sometimes crying together but always you have the dream what you are working for together”

“Also, it is important to realize that you are only a small piece in a puzzle. You have to have a great car designer, great car part planners, great engineers, mechanics, team bosses, marketing people working with sponsors, kitchen to make a good food and keeping the spirit up, and so on. So many things have to be right so that in the end the driver can do the miracles with the car. When the car and team works your small job is to do everything that the driver is in a good shape mentally and physically when he steps into the car.”

“But in the end, to be world championship driver there has to be some small miracles. You have to have the support of your family, find right sponsors, meet the right people around the way, be successful in a right place, dedicate your life for your dream, do every day everything as well as possible. I don’t believe there are any shortcuts in life or sport, the success comes through dedication, dreaming big, working hard and smartly, being curious to learn new every day, wanting to be better every day.”

For the spectators, Formula 1 is about only free practice, qualifying and then the races. But for people working inside the circus, it is far more demanding. Formula 1 is not as shiny as it looks from outside. Tommi shares with us his experience living within the circus.

“I liked the fact that F1 is the highest class sport in the world,” he says. “When there is money there is also pressure and huge competition between teams and drivers. I don’t see any negative about that. It is natural that every team wants to be the best and every driver wants to be the best man in the podium. From my point of view, I was so happy to have the chance to develop my skills. Because of the budget and connections I was always able to find information, learn from the best people in different areas, able to get the latest info in nutrition, physiology, or find the newest info of physiotherapy. If we were racing in Malaysia and I wanted to test different sport drinks or hydration programs and I had chance to do so. I liked that there was readiness to guarantee the optimal results.”

“But also in the end everything happens in a person. In the end human being is a whole. It is important he has the life in balance with training, work, friends, family, etc. In the end, when you are stable with yourself you have the world in a right balance and you know what place the sport plays in your life. It is important but at the same time it is only racing. There are so many other big things in a life. But if you ask what I loved the most in F1 was the last 60-15 minutes before the race when you are along with your driver. There is only you and athlete. You will do the relaxing massage, do the warm-up. You try to understand what is going through the driver’s head. You try to help him. Sometimes you say a lot and motivate, sometimes you don’t say anything. You are the closest person to the athlete. The one who he reflects. If you are shaking the athlete starts to shake. If you are too confident, the athlete might become too confident, and so on! The best feeling is when you both know that you had done everything as well as possible before the race to get the maximum out. Then you can follow the race with peace in your heart hoping for the best.”

As we mentioned earlier, F1 is very demanding, and at the end of 2011 Pärmäkoski decided to leave F1, with Seb having secured his second World Championship. Why?

“I don’t know if there was a specific reason,” he admits. “I was living in a Switzerland but living 250 days in a hotel, 80 days in Switzerland. I was over 300 days a year with Sebastian. We had the deal that we do everything as well possible to make the success possible. We trained together, we traveled, we ate basically the same way. This way I was able to recognize from myself how he was doing. Also you saw the signs of tiredness, or you saw today is a good day and we were able to change the training plan through it. Over three years, I put everything on the game for my job. I had to say no to my friend’s weddings, and so on.

“After the second world championship I felt that I had done my job and I needed something else. I believe that you can do this job when you are 100% full of energy. When your fire is out it is time to step off and bring someone else on. Someone who is ready to push again the athlete to the next level. In the end, Seb still sometimes calls and asking some things. You have the history and you have learned so many things from each other. Yes, I learned so many great things from Seb. Sometimes he was my mentor in life, sports, and so on and I guess I was teaching him a bit of life, how to train, how to learn to listen his body and so on. It is the two way street and that is the beauty of the work!”

He adds that he doesn’t miss it: “I’m missing the hardest trainings with Seb, the looks with Seb seeing his eyes looking for support or seeing the fire in them. Or the atmosphere in the drivers room before the race! But I saw the circuits, how to became a champion, how the team works. I learned so many great things and I thought now it is the time to use those things somewhere else. Also, at the moment it feels nice to have some stability in life with less travelling, more time with friends and family. Also, I’m very happy to have the chance to be back to Kuortane. I’m able to learn from the great coaches and Finnish Olympic athletes from the different sports. I’m able to develop my knowledge every day and trying to be a better coach. Also I’m able to share my knowledge for Finnish sports and maybe tell forward the best things that I learned when working in F1.”

Tommi has now two main activities, the Kuortane sport institute and Finnish ice hockey association.

“I’m working for Kuortane sport institute (Finnish Olympic training center) were we are developing the Finnish sport system and offering the coaching/testing help for mainly Finnish athletes,” he says. “Also, I’m working with the Finnish ice hockey association. My main responsibility is to be the physical trainer for Finnish women’s team and also helping with the women’s under-18 team. I started to train with hammer thrower Merja Korpela last September. She has been participating in Olympics, WC, Euro championship games. I’m working together with Harri Huhtala who is her other coach and responsible for her throwing. So I’m helping with the other physical trainings (like power, speed, etc). So basically at the moment my life is full of coaching but at the same time when working in Kuortane I’m able to research and develop my skills every day and able to learn the newest info that happens in Finnish and international sport.”.

Having had a huge success in F1 with Vettel, it would be interesting to find out if he had thought of a driver, from whatever era to pick up to be his trainer.

“Such a difficult question because in the end you need so much time to get into the soul of the driver,” he says. “I’m always saying that for me it is difficult to believe that I will ever meet anyone like Sebastian. He was not perfect but I can say deep from my heart that he was living for the sport. The kind of passion he had is amazing. He really loves what he is doing. But of course as a Finn it would have been great to see the early days and successful times of Mika Häkkinen or the glory days of Michael Schumacher (who brought the physical fitness to the new level). But still I have to say that something in the character of the Ayrton Senna is giving me the feeling that working with him would have been a journey. Not the easiest person but inside he had the fighter that knew what it takes to be brave and successful behind the wheel. I have always said that the greatest sporstmen had something unorthodox and I bet what I have heard that Ayrton had it. So my answer is Senna!”

It’s very interesting to watch that teams and F1 people are getting Finns for their training programme and support.

“When I start to work in F1 there was Ossi Oikarinen with Ferrari as the chief of testing, Kari Lammenranta the mechanic of McLaren and Aki Hintsa the medical chief of McLaren,” he says. “There were no Finnish trainers. At the same time when I start with Seb, Petri Lehikoinen (former fitness coach and physiotherapist of Finnish alpine skiing team) was named the trainer of Heikki Kovalainen. So now it is amazing that there are 6 trainers from Finland. I believe the biggest reason is the character of the Finnish drivers that had made the name for Finland but still I think that Aki Hintsa had made the best name for Finnish knowledge. He is really respected human performance person in the paddock. He has the years of experience and the knowledge. But why so many Finns? I also think that Finnish people are usually honest and hard workers. They like to be on the background but at the same time they are very dedicated and loyal for their team and for their driver.”