Life matters

Unroyal parenting sau cum să ucizi un prinț

La zeci de ani de la premiera sa, eu și soția mea am devenit fanii serialului The Crown. Dacă vă era dor de engleză cu accent British, de etichetă, protocoale, nu vă deranjează puțină istorie legată de Anglia și Monarhie, și vă plac actorii buni nu veți regreta să urmăriți serialul. Se poate și gratis și nepiratat aici cu condiția să vă încardați în mai puțin de o lună: https://www.netflix.com/title/80025678

Personajul și actorul meu favorit e Prințul Philip (stau să mă gîndesc cum se scrie prinț, cum p sau P, că no, să-i dăm omului respectul cuvenit) jucat de Matt Smith, http://www.imdb.com/name/nm1741002/?ref_=tt_cl_t2 , și e evident, nu știi exact ce-ți place, actorul sau omul pe care îl joacă, cred că lucrurile astea se comută așa de repede de-a lungul unui serial că n-are rost să le mai ții socoteala. Bine, e cazul să zic că nu împărtășesc escapadele lui de un anumit gen și nici modul în care (nu) comunica cu soția lui în anumte momente, dar na, cine e perfect?

Dacă serialul reflectă realitatea, Philip are o calitate rară și foarte necesară în cercurile cu sînge albastru, e conectat la realitatea vieții de zi cu zi, la așteptările oamenilor de rînd iar cînd Regina îl ascultă treburile ies bine. De asemenea nu are complexe de inferioritate în a transmite faptul că nu e de acord modul scorțos în care sunt văzute sau făcute unele lucruri de către cei din Casa Regală. În cele din urmă înțelege care e rolul său alături de Regină, iar cînd și-l asumă îl iubești la maxim.

Unul din cele mau dureroase episoade a fost penultimul din sezonul 2. Philip vrea să-l facă bărbat pe Charles, într-un mod care nu era împărășit de Regină, mama lui Charles. Mama lui Charles nu dorea nici ea ca Charles să devină un bărbat bleg, în fond de ce ea, o femeie hotărîtă, ar lăsa Regatul pe mîna unui bleg viitor bărbat de stat? Doar că mergînd pe feelingul ei de mamă, și-a dat seama ca fiu-so era prea firav la personalitate și că o școală publică aproape de casă i s-ar fi potrivit mai bine. Philip pe de altă parte și-a pus toate armele în joc, inclusiv amenințînd cu divorțul, pentru a-și impune ideea că cea mai potrivită școală era fix scoala (gimnaziala cum ar veni la noi) la care a mers și el, că acolo a devenit el bărbat. Philip a insistat ca Charles să doarmă exact în același pat în care a dormit și el, un pat lingă o fereastră care nu se înhidea bine iar când ploua patul se uda. Confirmînd atmosfera conservatore tipică, nimeni nu s-a sinchisit ca fereastra să fie reparată între timp, chiar dacă au trecut mulți ani de cînd Philip nu mai era la acea școală.

Evident că s-a insistat ca Charles să nu primească tratament prefențial, iar colegii lui au avut grijă cu vîrf si îndesat să ca această cerere să fie pusă în practică cu precizia unor palme administrate după ceafă, din alergare. Regizorul surpinde foarte frumos cît de diferiți erau Philip și Charles ca personalitate cînd aveau aceeași vîrstă. Și aici am eu o problemă.

Nu sînt impotriva parentingului și a lecturii suplimentare dar cred că una din regulile importante de a-ți crește copiii e să nu repeți lucrurile făcute de către parinți, care te-au rănit pe tine cînd erai copil. Apoi altă observație de bun simț ar fi, ceea ce te-a făcut bărbat pe tine cînd era copil s-ar putea să-l omoare pe fiul tău. E de datoria ta ca tată faci totul pe lumea asta să cobori în sufletul copilului tău și să vezi cum poți să faci un bărbat din el, iar dacă ce ai descoperit acolo îți arată că trebuie să faci altfel decît au făcut ai tăi cu tine, apăi fă altfel.

Din clasa a I-a pînă în clasa a IV-a am făcut gimnastică de performanță, pe vremea lui Ceașescu. Regim dur, bătăi, multă imprevizibilitate, teroare pshică. Nu am înțeles ce se îmtîmplă cu mine, nu știam de ce sînt acolo, care e finalitatea acelui regim. Într-unul din cantonamentele de vară, la Oradea, fix în spatele Grădinii Zoologice, eu și un coleg de al meu ne puneam în genunchi seara să ne rugăm ca a doua zi să nu luăm vreo palmă sau bătaie că nu făcut bine nu știu ce exercițiu. În clasa a VIII-a am fost trimis în practică cu cazare, dormeam împreună cu elevi mai mai mari ca noi, într-un fost grajd de vite (nu e existat vreo metodă de a scoate mirosul de bălegar din pereți pînă la data la care am ajuns noi), iar noaptea eram terorizați de către băieții mai mari care ne mînjeau cu pastă de dinți sau muștar în timp ce dormeam. Din nou, nu am înțeles ce se îmtîmplă acolo și nici nu știam cum să gestionez situația. Noroc cu tatăl meu care, într-o vizită scurtă a văzut condițiile în care stăteam și m-a luat de acolo., deși eu nu m-am plîns.

Peste doi ani, în calitate de sportiv de volei mergeam în cantonamente cu băieții mai mari. N-am fost scutit de rutina la care erau supuși începătorii și nici de glume dure la adresa mea. Zile de vară cu 3 antrenamente pe zi, mîncare puțină (m-am îndrăgostit brusc de pîinea cu miere), cine cu pîine cu lapte și roșii (cam astea găseai la liber prin Constanța) dormit în internate, dușuri cu apă rece, doar o dată pe săptămînă am avut apă caldă, la Lacu Roșu, în rest ne spălam cu apă de izvor. De data asta știam de ce sînt acolo, ne doream să ajungem în fazele superioare ale campionatelor și singura cale era să muncim, să ne antrenăm. Înțelegeam perfect situația în care mă aflam și cum acele privațiuni și regimul dur ne ajutau la ceea ce doream să facem.

Concluzii de tată de băieți:

  • nu orice a fost bun pentru tine cînd erai copil e bun și pentru fiul tău, ceea ce te-a întărit pe tine s-ar putea să-l omoare pe el
  • un băiat devine bărbat cînd el e pregătit pentru asta și nu cînd crezi sau vrei tu
  • asigură-te că fiul tău înțelege de ce i se cere să facă un anumit lucru și că, măcar teoretic, poate să descifreze la nivel emoțional momentele mai grele prin care trece
  • dacă pe tine te-a deranjat o atitudine a părinților tăi, ce te face să crezi că pe copilul tău l-ar bucura?
  • dacă soția ta simte că ideea ta îmbărbățire e deplasată și nu se potrivește cu personalitatea copilului tău, s-ar putea să aibă dreptate
  • un băiat poate deveni bărbat și dacă nu are carisma ta sau macho-ismul tău

 

Palma morală pe care o încasează Philip e că sprijinul emoțional pentru Charles în acea perioadă infernală nu vine de la el ci de la Lordul Mountbatten , unchiul lui Philip, iar mai tîrziu cînd Charles devine adult, sfaturile acestuia nu-l conduc spre decizii tocmai onorabile pentru un viitor Rege.

Ce sanșe sunt ca Charles să fie azi bărbatul eșuat (de stat) pentru că atunci cînd tatăl lui trebuia să-l înțeleagă nu l-a înțeles? Destul de mari.

 

Reclame

Ce sint copiii pentru noi?

Am terminat recent de citit cartea lui Mouratoglou, se numeste Coach si a aparut la editura Publica. Trec peste faptul ca este tradusa foarte prost, traducatorul nu cred ca a petrecut mai mult de 5 minute pe un teren de zgura adevarat, altfel nu-mi explic cum in loc de tavalug, cilindrul acela care taseaza terenul, foloseste expresia rulou compactor sau ceva de genul.

Cartea e plina de clisee scapate ca dintr-o bascula cu pietris fin din vocabularul celui care a tradus-o, si ca sa puna sare pe rana, o data la 2 pagini editorul cartii mai baga cite un citat motivational. Nu, mersi, daca vream citate le cautam pe net, eu vreau sa vad cum vede Patrick tenisul si relatia antrenor-jucator.

Sint lucruri interesante in carte, cel mai important fiind cel care mi-a si raspuns la intrebarea care ma rodea de milenii: de ce nu ajung unii jucatori cu potential mai sus in clasament sau de ce nu sint constanti?

Cauza principala este dezamagirea copiilor care in jurul virstei de 14 ani sint abandonati de catre familie intr-un centru de pregatire, departe de casa si de prietenii cu care ei au crescut. Desi multi s-au luptat sa treaca peste aceasta atunci cind au devenit maturi, nu au reusit. Mai e si alta cauza, imbecilitatea parintilor care cred ca strigind/certind/umilind copilul vor obtine de la acesta performante pe termen lung.

 

 

Asadar, raminem la inca o intrebare, ce este copilul meu pentru mine? Eu va spun ce nu este:

  • un mijloc de a-mi realiza propriile mele vise pe care le aveam cind eram ca el
  • un experiment de coaching in arta tenisului de inalta peformanta, mai ales cind eu ca parinte nu am facut sport de performanta nici macar 6 luni si am abilitati emotionale de a-mi intelege copilul cam cum are un semn de circulatie
  • fabrica de bani
  • you name it

Solutii?

In primul rind, nu te crede mai destept ca antrenorul cind vrei sa iti corectezi/inveti copilul (diviziunea muncii a aparut demult si chiar functioneaza), si in al doilea rind, inainte de a lua o decizie atit de dura de a-ti abandona copilul, gindeste-te daca nu exista si alte variante, poate ca unul din parinti sa se mute cu el sau, in ciuda faptului ca vei amina afirmarea lui la nivel galactic cu citiva ani, nota de plata dpdv emotional va fi mult mai mare mare decit succesele pe care le va avea sau rata daca l-ai parasit in acel moment.

 

În izmene strămoșești spre mîntuire sau întrebări incomode despre judecata neamurilor

Mai citim pe ici pe colo tot felul de remarci legate de măreția poporului nostru, cît de tari sîntem ca nație și mai ales cît de creștini sîntem luați la grămadă, drept pentru care vom fi mîntuiți la pachet cu tot neamul. Nu contează că poate unii români nu vor să fie creștini sau că au decis că nu ortodoxia e locul unde ei se regăsesc cel mai bine, România va fi mîntuită în grup.

Nu vreau să spun că țara sau mediul în care crești nu are influență asupra alegerilor pe care le facem în viață, dar de la această influență și pînă la mîntuirea la pachet e cale lungă.

În contextul startului campaniei prezidențiale, Victor Ponta, speculînd probabil sensibilitatea românilor la tot ce nu este ortodox, îl numește pe Klaus Johannis neo-protestant. Lucrurile nu se opresc aici pentru că e neapărat nevoie să se vorbească din nou despre mîndria de a fi român și alte lucruri care vin în oferta asta.

Nu-mi propun o analiza a gafei primului ministru că au făcut-o alții deja mult mai bine ca mine, dar întrebările pe care le ridică Paul Dragoș Aligică despre urmările pe care le poate avea un astfel de discurs sînt cît se poate de importante, chiar dacă tonul este ironic. Și pentru că statusurile de Facebook au o viață scurtă, mi-am spus că e păcat ca aceste întrebări să dispară în neantul perisabilității timeline-ului de Facebook, de aceea cu permisiunea autorului, am preluat întreaga sa postare aici.

 

„Lăsând deoparte ideea primitivă și lipsa de imaginație, responsabilitate și bun simț a consilierilor lui Ponta și PSD care au găsit cu cale să introducă tema tradițional-patologică etno-ortodoxistă în campania electorală, să formulăm o problemă mai mult teologică sau filosofică, tangentă la această poveste penibilă cu proști.
N-am înțeles niciodată care e treaba cu ideea asta că ne mântuim etnografic și în grupe și pe serii, ca la cantină. Adică îmbrăcați în izmene strămoșești și cu cojoace și grupați pe turme demo-lingvistice sau antropologic-genetice.

Înțeleg că există și o speculație teologică cum că suntem judecați și ne mântuim ca neam, in corpore, dar cum vine lucrarea asta și care e mersul ei logic, nu e clar decât în mintea celor ce afirmă ideea.

Una la mână: Dacă judecata de apoi este o chestie de grup, care e măsura individuală a responsabilității fiecăruia pentru sufletul și mântuirea sa?

 

Doi: Judecata lui Dumnezeu este pe bază de tendință centrală? Medie națională? Mod, mediană? Important să știm, ca să ne mobilizăm ca națiune.

Trei: Dumnezeu are o problemă serioasă de taxonomie și clasificare cu neamurile astea. Când face grupele, ce criterii folosește? Genetice? Lingvistice? Culturale? Iohannis ăsta unde intră? Faptele lui de corupție se contabilizează la nemți sau la români? Sau nici la unii, nici la alții, ci la sași. Dar Voronin? Basarabenii merg separat la judecată? Sau ne strică nouă media națională? Dar poporul cunoscut mai nou ca gens de voyage? Gențile de voiaj din Franța se pun la noi sau la ei? Dar machedonii? Că e serios aportul lui Gigi aici…

Oltenii intră la socoteală națională sau mai bine trebuie lăsați să se ducă exact unde, așa și cum îi duce mintea și cum se vede zilnic la TV și în presă de la o vreme?

Deci e greu: Etno-teologia nu e o disciplină ușoară și polticienii și amicii lor care se joacă cu ea habar nu au în ce se bagă.

Serios acum: Să vă fie rușine. Iresponsabili și lipsiți de cel mai mic bun simț sau imaginație politică. Lumea e pe un butoi de pulbere și jur și voi vă jucați cu chibritul. Nu e malpraxis ce ați făcut, e mai rău.”

Odă liderilor leneşi

Textul acesta a fost publicat aici iar eu l-am preluat cu permisiunea proprietarului blogului.

No, treaba stă cam aşa, sînt sigur că s-au scris multe sute de metri cubi de cărţi despre liderşip şi despre ce să faci şi cum să dregi să devii un lider de succes. Una dintre calităţi care se cere este implicarea sau proactivitatea care sînt, evident, stric legate de hărnicie. Am auzit multe poveşti de prin firme mici şi multinaţionale în care oamenii de la nivele de începători dădeau din coate  într-un anume fel ca să priceapă şefii cît sînt ei de harnici. Cum rămîne cu oamenii care sînt mai timizi dar la care în schimb le merge mintea la soluţii de a economisi timp, energie şi nu în ultimul rînd bani? Ce şansă au aceşti oameni într-o cultură care încurajează agitaţia cu mai mult sau puţin folos? Nu prea mare, doar dacă se întîlnesc, providenţial, cu un om de felul generalului von Moltke care să aibă o viziune mai diferită a slujbei dar vai, atît de eficientă.

Aşadar, trăiască inteligenţa, trăiască lenea, trăiască satisfacţia lucrului început şi dus la bun sfîrşit cu eforturi minime, dacă se poate în timp ce liderul doarme de amiază, căci despre asta e vorba, nu încurajăm puturoşenia ci lucrul făcut bine cu energie minimală.

Lenea în viziunea unui general de armată

 

„Helmuth Karl Bernhard Graf von Moltke (1800 – 1891) a fost un general prusac Șeful Statului Major General (Großer Generalstab) al armatei prusace și un mare strateg.

 

Imediat după numirea în funcție, a trecut la reforme, între care și modul de instruire și promovare a ofițerilor.

 

În acest scop, i-a evaluat după două criterii:

  • gradul de inteligență (de la proști la inteligenți)
  •  atitudinea față de muncă (de la leneși la harnici).

În baza acestor criterii, au rezultat patru grupe / tipuri de ofițeri:

A:  prost și leneș

B:  inteligent și harnic

C: prost și harnic

D:  inteligent și leneș

Ofițerilor din categoria A, proști și leneși, le-a dat sarcini simple și repetitive. Aceștia nu mai puteau înainta în cariera militară. Este posibil ca într-o bună zi să le vină o idee bună, dar mai important, nu creează probleme.

Moltke considera că ofițerii din categoria B, inteligenți și harnici, erau obsedați de micromanagement (se pierd în mărunțișuri) și, prin urmare, sunt lideri de slabă calitate. Era posibilă o promovare, dar nu până la nivel de ofițeri de Stat Major. Acești ofițeri dădeau certitudinea că ordinele vor fi îndeplinite la timpși întocmai, în toate detaliile.

Ofițerii din categoria C, proști și harnici, erau considerați periculoși. Moltke afirma că aceștia ar trebui să fie supravegheați permanent, ceea ce este inacceptabil în armată. Deoarece ar fi putut crea probleme grave, greu de remediat, aceștia au fost scoși din armată.

Ofițerii din categoria D, inteligenți și leneși, erau cei pe care Moltke îi considera cei mai potriviți pentru cele mai înalte funcții de comandă. Acești ofițeri erau suficient de inteligenți ca să știe ce trebuie făcut, dar și suficient de leneși, pentru a găsi cea mai ușoară și simplă cale de a atinge obiectivul cerut.

Este adevărat că lenea singură nu este productivă. Ea trebuie combinată cu inteligența. Oamenii leneși și inteligenți au un avantaj în societate și sunt cei mai nimeriți pentru rolul de lider într-o organizație.”

Nota mea de final: liderii leneşi şi inteligenţi mai au o calitate mare de tot, permit ca în jurul lor oamenii să se dezvolte, să se formeze, să ia decizii singuri şi astfel proeictul lor va merge mai departe şi cînd aceştia se vor retrage din slujbă sau de pe planetă.

Votez cu Peter Costea, pentru că fără Familie nu avem viitor

Din capul locului spun că nu sînt plătit de Peter Costea să scriu acest material. Am stat de vorbă doar două minute cu domnia sa cu ocazia Marșului pentru Viață de la Cluj. Sincer să fiu, acum doi ani nu aș fi dat o mare importanță familiei din perspectiva din care voi scrie acest material. Ochii mi-au fost deschiși de un articol despre familie scris de Mirel Axinte, articol care poate fi găsit aici. Pentru a înțelege demersul articolului meu, e important să citiți materialul de care am amintit. O spun pentru că am mai scris articole în care am făcut trimitere la un alt site, și doar 5% din cititori și-au luat timpul să o facă.

De fiecare dată cînd ne gîndim la Familie, cred că avem în minte două aspecte: ce educație să le oferim copiilor și în ce condiții materiale cresc aceștia. Nu sînt lucruri de lepădat și nu doresc să le minimalizez importanța, dar mărturisesc că mulți ani de zile nu am avut în vedere un alt aspect de care am dat atunci cînd am citit articolul lui Mirel. Desigur, cunoscătorii de doctrine politice vor rîde de mine, pentru că Familia este o parte fundamentală a doctrinei conservatoare.

Nu e un lucru nou că atacurile comuniştilor, şi mai nou ale neoliberalilor sau progresiştilor, s-au îndreptat asupra Familiei. De ce? Pentru că Familia este izvorul inegalităţii sociale, ea este „fabrica” care „produce” viitori adulţi care vor începe viaţa de pe poziţii „privilegiate” faţă de copiii ai căror părinţi au fost pierde-vară sau iresponsabili. Şi e foarte bine că este aşa.

Cum devine familia sursa principală a inegalităţii sociale? Prin munca pe care o fac părinţii, aceştia nu fac decît să le ofere copiilor un viitor mai bun, adică educaţie, acces la informaţii sau experienţe care să-i ajute pe viitor, condiţii de viaţă mai bune şi chiar acces la surse de finanţare foarte avantajoase cu dobîndă 0 (banii sau averea familiei). Cu cît Familia are tradiţie mai bogată într-un anumit domeniu şi a reuşit să transmită urmaşilor ei valori, know-how şi averi, cu atît aceştia au start mai bun în viaţă şi cu atît e mai detestată de progresişti. Comparaţi familia de mai sus cu „rezultatul” pe care îl produce o familie destrămată, fără un sistem de valori clare, cu părinţi cărora nu le pasă de copiii lor. Găndiţi-vă cîte lucruri bune aţi învăţat de la părinţii şi fraţii voştri, gîndiţi-vă şi la greşelile pe care le-aţi văzut la părinţi, pe care nu doriţi să le repetaţi la rîndul vostru.

Lucrul cel mai important pe care l-am văzut cu alţi ochi după ce am citit materialul de mai sus a fost interacţiunea de zi cu zi dintre copiii noştri. Avem 4 copii, cu vîrste de la 4 la 12 ani. Imaginaţi-vă cîte alianţe se fac şi desfac doar în cîteva ore dintr-o zi, cîte şicane îşi fac unii altora, cum, fără să fie conştienţi învaţă arta negocierii sau a compromisului, uneori reciproc avantajos, alteori perdant pentru una din părţi. Învaţă adevărul dureros că atunci cînd e ziua unui dintre fraţi, doar el primeşte cadou, iar restul sînt „discriminaţi”. Într-o familie cu resurse limitate, cu copii aflaţi la diferite vîrste, cu abilităţi diferite, nu ai cum să-i împaci pe toţi şi să fie toţi mulţumiţi aşa cum ar vrea progresiştii prin demersul „politically correct”.  Dar nu asta ne aşteaptă de fapt şi în viaţa de adult?

Familia este mediul în care ideea de competiţie îşi arată ambele feţe, cea care te face mai bun sau puternic, dar şi acea în care adversarii luptă murdar pentru a-şi atinge scopurile. Constatam cu soţia mea că vîrsta la care cel mai mic copil învaţă să meargă pe două roţi, scade vizibil la cei mai mici copii. Al treilea copil a învăţat să meargă pe două roţi înainte să aibă 5 ani, iar al patrulea la 4 ani si 3 luni. De ce? Pentru că îi vedea pe fraţii mai mari şi luni de zile a încercat să-i imite, fără să ştie că el încă nu e pregătit fizic pentru asta. Dar tocmai că copilul nu ştie că nu poate îl face să nu renunţe şi într-o zi va reuşi. Involuntar sau voluntar de  multe ori, fraţii mai mari pun o presiune fantastică pe cei mai mici, şi încearcă să cîştige de multe ori prin şmecherii, chiar trişînd, pe care doar ei le ştiu datorită vîrstei şi experienţei. Dar nu asta ne aşteaptă de fapt şi în viaţa de adult?

 

Explicam printr-o postare pe facebook că copiii noştri au sume diferite de bani economisiţi. Sînt discriminaţi la acest capitol, datorită diferenţei de vîrstă care influenţează şi modul în care pot face mai mulţi bani. Patru copii, aceiaşi părinţi, mediu de locuit la fel pentru toţi şi cu toate acestea avem o inegalitate socială chiar sub nasul nostru. Încercarea stupidă de a le egaliza „averile” ar cauza o imensă nedreptate. În loc de asta nu e mai înţelept ca copiii să înveţe să accepte diferenţa de averi dintre ei, să nu fure unii de la alţii şi să exploateze oportunităţile de a face mai mulţi bani dacă vor aceasta? Cît de naivi putem fi să credem că în viaţa de adult cineva va putea egaliza averile oamenilor fără să cauzeze şi mai mari nedreptăţi? Dacă nu mă credeţi întrebaţi-i pe părinţii voştri cum s-au făcut colectivizările în România în anii de după război.

Rolul familiei în societate nu se termină odată ce am devenit adulţi.  Familia poate deveni şi loc de refugiu dacă în viaţă am făcut greşeli, o cetate în care te regrupezi şi poţi pleca mai departe dacă doreşti asta. De asemenea, fiul risipitor s-a întors tot în familie.

De ce ne mai mirăm atunci că Familia a devenit ţintă de atac în ultimii ani? Cei care sînt creştini ştiu că e o cetate sub asediu într-un război spiritual, care poate fi observat uşor dacă privim cu atenţie. Fără Familie nu ai decît oameni fără un sistem de valori, nepregătiţi pentru viaţă, uşor de manipulat şi controlat.

Intrarea României în Uniunea Europeană ne-a adus cu sine şi lucruri bune, amintesc aici doar două aspecte importante: libera circulaţie a mărfurilor şi libera circulaţie a persoanelor, resurse importante de prosperitate materială şi dezvoltare spirituală.

Dar UE vine la pachet cu lucruri urîte, iar acestea sînt atentatul la valorile Familiei tradiţionale, corectitudinea politică prin care se încearcă eliminarea diferenţei dintre oameni, meritocraţia, dobîndirea unor avantaje materiale fără ca beneficiarul să fi depus un efort în acest sens. În numele libertăţii de expresie sînt promovate persoane şi obiceiuri imorale care pun în pericol chiar existenţa omenirii. Aşa cum spunea cineva, dorinţa comunităţilor de homosexuali nu este să aibă drepturi egale cu restul lumii, deja le au în majoritatea ţărilor civilizate, dorinţa lor este să domine, iar pentru aceasta niciun efort nu va fi prea mic, iar canalele de mediatizare vor fi din cele mai diverse şi neaşteptate, cel mai recent exemplu fiind Eurovisionul din acest an. Nu mai amintesc de promovarea culturii morţii prin încurajarea avortului şi a lipsei de apărare a dreptului de viaţă al celor nenăscuţi.

Aş putea să scriu pînă mîine dimineaţă de pericolele care ne stau în faţă, dar mă opresc aici şi pentru că ştiu că le ştiţi şi voi. Haideţi să trecem acum la candidatul nostru.

Ce-l recomandă pe Peter Costea pentru Parlamentul European? Mergem prin argumente cu ajutorul liniuţelor, aşa cum îmi place mie cînd e vorba de lucruri concrete şi mai uşor de explicat:

  • implicarea anterioară în România în proiecte ce ţin de familia tradiţională.
  • diverse memorii adresate PE şi diverselor ambasade, ca protest la diverse iniţiative care afectau familia tradiţională, acestea se pot vedea accesînd acest link . Toate aceste activităţi îmi demonstrează că omul are o expertiză vastă asupra domeniului şi nu s-a trezit peste noapte că vrea să devină apărătorul Familiei doar că dă bine.
  • are experienţă vastă în domeniul avocaturii în SUA. Mă face să cred că această experienţă îl va ajuta să pledeze foarte bine ca avocat al Familiei în PE.
  • excelentă reputaţie morală de care se bucură în rîndul unor lideri în care am încredere (ştiu, aici vă întrebaţi în ce măsură trebuie să aveţi încredere în mine ca să aveţi indirect încredere în oamenii de care vă vorbesc).

Sînt rare ocaziile în care România are un om aşa de bine pregătit care să nu fi fost mînjit de sistemul nostru politic, iar faptul că nu are notorietate nu ar trebui să ne împiedice să-l votăm.

Pentru ca domnul Costea să intre în PE, are nevoie de aproximativ 150.000 de voturi, în funcţie şi de rata de participare la alegeri. Va fi pe poziţia 21 pe buletinul de vot.

Deşi timpul este extrem de scurt pînă la alegeri, avem şanse să adunăm numărul de voturi necesare dacă ne mobilizăm cum trebuie. Pentru aceasta am creat şi un grup pe Facebook, în care vă invit să adăugaţi doar 20 de prieteni de-ai voştri, de nădejde, care nu s-ar supăra şi care să invite la rîndul lor alţi 2o de oameni care să ducă vestea mai departe.

Linkul către grup este aici

Dacă v-am convins prin materialul meu nu ezitaţi să daţi share la articol, nu se supără nimeni.

De ce proştii şi egolatrii nu pot juca volei

Voleiul este unul din cele mai frumoase sporturi de pe planetă. Spuneam cu alte ocazii că ar trebui pus pe lista cu substanţe interzise, odată ce încep să-l practici creează dependenţă.

Pe cît e de fain pe atît e de greu pentru că ai nevoie de un bagaj tehnic mare iar odată ce stăpîneşti cît de cât tehnica şi începi să joci în meciuri îţi dai seama cît de puţin ştii, pentru că situaţiile de joc din care faci parte se desfăşoară foarte rapid, din vole evident, şi nu ai timp prea mult la dispoziţie să te gîndeşti ce vei face cu mingea care vine spre tine.

Una din fazele jocului care dezvăluie foarte rapid ce fel de om eşti, este atacul. Chiar şi în condiţiile în care mingea îţi vine perfect, poţi să greşeşti, lovind prost, lovind bine dar în out sau în blocaj. Tot efortul colegilor de echipă care ţi-au adus mingea pe tavă se duce pe apa sîmbetei. Nu-i mare bai, o echipă bună nu te va certa pentru asta, poate un coleg sau antrenorul îţi va spune ce să faci data viitoare, iar tu vei încerca. Nimeni nu s-a născut învăţat.

 

Voleibalist in atac

Lucrurile se complică cînd îţi vine mingea prost, fie că apărătorul a greşit preluarea şi ridicătorul nu are multe variante sau mingea a venit bine la ridicător dar acesta greşeşte pasul.  Tu ca atacant, te poţi enerva sau demotiva şi să alegi soluţia la care te-ai gîndit iniţial, dar care nu se mai potriveşte cu realitatea din teren, şi greşeşti mingea, că nu ţi-a venit cum ai dorit sau sperat, şi tu marea vedetă de ce să-ţi ajuţi echipa sau de ce să nu-i faci să se simtă şi mai prost că colegii tăi au greşit. Pe deasupra, echipa mai pierde şi un punct pe tabela de marcaj.

Antrenorul nostru ne spunea că un atacant bun nu e ăla care loveşte tare (şi eventual face punctul) ci acel jucător care întoarce o situaţie proastă pentru echipă şi încearcă să o rezolve.  Şi atunci toată echipa are de cîştigat, cei care au greşit pot trece mai uşor peste moment, chiar dacă atacantul trece doar mingea peste fileu, deşi sînt atacanţi foarte inteligenţi (foarte rari) care fac punct şi din pasă greşită, echipa mai are o şansă să puncteze, fie pe greşeala adversarului sau recuperînd bine mingea.

Păcat că in viaţă nu e ca la volei, astfel am descoperi repede oamenii de care trebuie să ne ferim.

Sînt un egoist şi de aceea îţi merge bine

Multă lume mă întrebă de ce am mai făcut facultatea de drept dacă tot nu am fost interesat să profesez în domeniu? Încurcate sînt căile vieţii, de multe ori m-am întrebat şi eu de ce am ales să am afacerea mea proprie în loc de altceva. Dar dacă de mic copil îţi auzi tatăl vorbind şi făcînd diverse activităţi ce ţin de antreprenoriat şi fructificarea unor oportunităţi, ai de ales? Nu cumva ceea ce vedem la părinţii noştri ne ghidează deciziile aproape putinţă de scăpare spre un anumit destin? În fine, mai multe detalii despre isprăvile tatălui meu se găsesc aici. Care au fost motivaţiile de a avea firma mea?

  • programul de lucru flexibil
  • dorinţa de a fi propriul meu şef, discutabilă totuşi pentru că şefii mei sînt clienţii firmei, dar îmi place să-i serversc
  • provocarea de a vedea cum se pune o idee în execuţie
  • posibilitatea de a-mi alege oamenii cu care să lucrez
  • o corelare mai strînsă dintre efortul depus şi banii primiţi, adică PROFIT

Nu pot să-mi explic de ce, dar încă de la începuturi, atunci cînd am angajat oameni am încercat să găsesc oameni cu potenţial dar nu neapărat cu experienţă de lucru în acel domeniu. Mă gîndeam că nici eu nu am experienţă prea mare de business şi nu e mare lucru să înveţi dacă vrei. Adevăru-i că cele mai bune rezultate le-am avut cu oamenii pe care i-am format eu, dar asta nu era posibil fără potenţialul pe care ei îl aveau. Eu ocupîndu-mă de vînzări, relaţia cu furnizorii şi multe altele, primul angajat a fost contabila. O prietenă, proaspăt absolventă de facultate, ageră la minte, ideea era să creştem împreună, învăţînd pas cu pas. După cîteva luni, prietena, pe bună dreptate, îşi caută de lucru în altă parte pentru că nu avea mult de lucru la noi şi vrea să dobîndească mai multă experienţă, urmînd să ne ajute pro bono cu contabilitatea. A urmat mutarea din garsonieră într-un spaţiu închiriat pentru birou şi am angajat o altă prietenă pe post de secretară, contabilă, Assistant Manager şi tot ce mai era nevoie. Tot proaspăt absolventă. De data asta pe un salariu mai serios. După 6 luni mă anunţă că pleacă şi ea, la un salariu mai bun, dar nu cu mult. Atunci am fost pentru prima dată puţin dezamăgit că lumea nu aprecia atmosfera de la noi din „firmă” şi cum e posibil să-şi caute de lucru în altă parte? Realităţile dure ale pieţei de muncă. Dar nu era să mă opresc atunci din visul meu de a deveni un businessman respectat, aşa că după două zile de bocit am început să caut soluţii. Următoarea pe listă a fost o persoană, AF cred că se numea, cu mai multă experienţă pe partea de contabilitate primară, office management şi tot ce trebe într-o firmă cu doi oameni. De data asta am fost mai exigent la angajare pentru că nu mai eram chiar la început şi ştiam că aveam şi eu de oferit lucruri care nu se găsesc chiar în orice firmă. Rar am văzut la un om aşa simt de anticipare. I-am dat mînă liberă să se uite prin toată contabilitatea firmei şi astfel avea acum imaginea de ansamblu a modului în care funcţionează o firmă. Apoi a urmat un om pe vîzări şi fochist de serviciu (aveam o centrală pe lemne), pe numele lui PD, evident proaspăt absolvent. Simţeam că în sfîrşit aveam o echipă stabilă, şi vedeam mai ales că AF, care venea dintr-o firmă cu un patron plin de sine, apreciază mediul informal şi prietenos din firma noastră. După un an cred, colega AF pleacă din firmă pentru că s-a măritat. În America. După cîteva luni am vorbit la telefon cu ea şi mi-a spus că lucrează la o firmă de mutări internaţionale şi că a fost promovată foarte rapid pentru că uitîndu-se ea prin contabilitatea firmei a dat peste sume neîncasate de la clienţi sau peste plăţi efectuate de două ori pentru o singură prestaţie. Sageata Businessul se dezvolta, am mai deschis o firmă apoi un magazin de prezentare, birouri în alte oraşe, am mai angajat oameni, am mai şi concediat, evident criteriul principal era potenţialul lor şi nu neapărat experienţa  în acel domeniu. De fiecare dată cînd un om bun pleca sau dădeam de o provocare majoră, (zeci de situaţii de blocaj financiar de moment, riscuri de falimente, falimente de-a dreptul) am mers mai departe. De ce? Pentru că nu era ca o plecare a unui om din firmă şi multe alte şicane ale vieţii de afaceri să fie un obstacol de netrecut pentru un vis care era doar al meu, iar partea financiară nu avea să fie o componentă majoră (din păcate). Un alt principiu pe care l-am pus în practică cu oamenii mei e să le dau o autonomie mare de lucru+încrederea aferentă şi toate informaţiile de care au nevoie pentru a lua o decizie fără să fie nevoie de mine.

Ca să punem punctul pe i vreau să trec în revistă o parte din oamenii cu care am avut plăcerea să lucrez în firmă, să-i văd că s-au dezvoltat pe plan personal şi profesional, şi de care mă bucur enorm că sînt mai mult decît ar fi fost dacă ar fi rămas în firma mea.

Lista va fi cu iniţialele numelui lor, poziţia ocupata înainte de a lucra la noi şi jobul pe care l-au avut după ce au plecat din firmă sau jobul pe care îl au în prezent.

  • IT, absolventă de facultate de studii economice, propria firmă de contabilitate
  • PD, absolvent de facultate, firmă de design web, ar putea fi un director foarte bun de operaţiuni la orice firmă de top din România
  • IN, ceva crew habar n-am de care la MacDonalds, şef pe raion de gastro la Cora
  • AU, absolventa de facultate, conta primara şi alte chestiuni la firma soţului
  • AO, customer care sau ceva de genul la Rompetrol, director de organizare la firma de evenimente şi acum customer service la London School of Business in Praga
  • Ciprian nu stiu cum, absolvent de facultate, antreprenor, conduce o echipa mică de oameni cu care face izolaţii la blocuri
  • CC, absolvent de facultate, Area Sales Manager
  • MP, recepţioneră, ceva job de logistică pentru un furnizor Nokia
  • VN, ceva referent pe licitaţii, proiectant la o firmă de mobilier din Bucureşti
  • AA, absolventă de facultate, propria firmă
  • MC, absolventă de facultate + experienţă de aministrator de sală internet, propria firmă de chestii hand made, ar putea lucra pe customer service la orice firmă de top din România
  • EA, absolventa de facultate, facility management la o firmă de IT

Cineva spunea că în viaţă ai doar ceea ce negociezi. Desigur capitalismul nu e un sistem perfect, dar atît timp cît ne bucurăm de libertate nimeni nu ne poate opri să căutam acele oportunităţi mai bune pentru noi. Ceea ce unii nostalgici după comunism înţeleg mai greu este că într-o  piaţă liberă nu o să vină nimeni să-ţi ofere ceva dacă nu dai nimic în schimb. Cîteodată poţi oferi compentenţa ta dacă o ai, dar atunci cînd nu o ai oferă-i măcar bunele intenţii şi toată seriozitatea de care poţi da dovadă în acel moment.

Nu am trecut uşor peste momentele în care am pierdut oameni buni pentru că succesul meu era legat de prezenţa lor în firmă. Mă gîndeam că dacă le-aş fi oferit o mărire de salariu poate nu ar pleca, dar dacă un om vrea să plece unde crede el că e mai bine pentru viaţa lui, de ce să rămînă la mine doar pentru bani? Dacă puteam să le ofer un salariu mai bun, de ce nu am făcut-o încă de la început? Am evitat să fac un lucru, să mă pun în calea fericirii oamenilor iar dacă ei au considerat că le e mai bine în altă parte, cine eram eu să le stau în cale?