Mamă, te iubesc dar nu ca pe TRX!

Azi am fost la sală. Pentru că sînt gras, demult îmi doream asta dar am tot amînat pentru că nu-mi place să trag de fiare și nici să alerg de unul singur, știu că nu am nicio șansă să fiu constant. Am căutat o sală în care să aibă biciclete pe care să merg cu căștile pe urechi și să mă gîndesc la ce vreau eu. E importantă bicicleta pentru că mi-am propus să merg cu Marius Cruceru și alți prieteni la Auschwitz în august. Cu bicicletele. Dar cum să merg fără condiție fizică și cu 20 de kg în plus?

Bun, ca să mă urnesc aveam nevoie de: un grup sau încă cineva față de care să dau socoteală, aparate sau un mod de a face mișcare în așa fel încît să-mi placă și evident, să nu coste mult. De mers afară cu bicicleta pe distanțe mai mari nu se pune problema deocamdată.

 

Printr-o cunoștință am descoperit azi o sală dotată cu chingi TRX, nu intru în detalii, vă las pe voi să căutați ce-s alea. Am înțeles că au fost inventate ca mod de antrenament pentru armata americană în situația în care soldații se aflau în misiune și nu aveau posibilitatea să meargă la sală. Știu doar că preparatorul neamț de la Steaua a început acum doi ani să lucreze cu ele, jucătorii au rîs de el și de ele cînd le-au văzut, dar după 10 minute nu mai era rîsul lor. Ce-i fain la TRX e că lucrezi doar cu greutatea propriului tău corp, și slavă Domnului că nu mi-e teamă că ar fi prea ușoare exercițiile, și ce-i și mai fain e că la sală am dat de un grup foarte eterogen cu tipi mai în formă decît mine dar și de o persoană mai voluminoasă. Dacă ei pot, eu nu? Formula supremă și profundă cu care mă motivez în viață. Culmea e că nici cei care erau mult mai în formă nu scoteau icnete de bucurie la un moment dat, și în acest moment încă îmi tremură mîinile deși am terminat acum 2 ore mișcarea.

Demult nu am mai fost atît de motivat să mă apuc de mișcare la modul serios și dacă eu pot, voi nu? Sala e la Cluj Arena.