Tata la 65 de ani. Antreprenor, samaritean țicnit, anticomunist, vizionar.

„Vrei să faci armata?”, „Vreau”, am zis. Deși era așa ușor să o fentez. Se întîmpla înainte de 2000. Într-un mic oraș ca Bistrița, în care șeful serviciului de contrainformații de la SRI, unul din oamenii importanți de la Garda Financiară și șeful serviciului de pașapoarte se întîlneau cu tata la un grătar la noi în curte, nu cred că ar fi fost o mare problemă să mi se rezolve stagiul militar. Dar așa am gîndit atunci, nu am vrut să fac uz de sfera de influență a tatălui meu și nici el. Deși pot să-l consider un om puternic, am observat că întotdeauna tata și-a folosit relațiile pentru a-i ajuta pe alții, iar dacă s-a ajutat pe sine însuși, cu siguranță și-a ajutat și oamenii care lucrau pentru el. Consider o realizare în sine ca un om simplu, fără bani, autoeducat în măsura în care o bibliotecă de la țară îți permitea asta, dintr-o familie necunoscută, ajuns într-un oraș nou să ajungă ca în 10-15 ani să aibă relații la nivel înalt.

Una din amintirile cele mai plăcute a fost cînd eram în clasa I și am plecat în cantonament la Felix cu gimnastica. Tata mi-a făcut atunci un rucsac cusut de el la mașină și mi-a trecut datele personale și adresa pe capacul rucsacului, în cazul în care m-aș fi pierdut. La gară mi-a dat și un pumn de mărunțiș pe care îl avea la el. Nu știu cîți bani am primit, dar niciodată nu am mai avut de atunci încoace senzația că am mulți bani la mine.

Rucsac făcut de tata la mașina de cusut zic? Da, exact așa. Nu știu de ce și în ce împrejurări, tata a învățat să coase la mașină și îmi amintesc că seară de seară veneau diverse persoane la probă sau să ridice produsul finit. Odată a venit cineva care puțea așa de tare încît ai mei au fost nevoiți să aerisească o oră. 100 de lei costa pantalonul, iar cu acești bani adunați, ne-am cumpărat prima mașină, un Fiat 850. Din ce mi-a povestit, tata întotdeauna a meșterit ceva, a încercat să aibă un venit suplimentar. Cînd era mic făcea cuțite din cuie, la care atașa coarne de vaci ca mîner și le vindea. Îi era ușor pentru că bunicul meu a fost fierar, deci avea tehnologia la îndemînă. Tata a crescut într-o familie cu 7 copii (cred), cel mai mic dintre ei, pe plaiurile destul de sterpe ale satului Borleasa din județul Bistrița-Năsăud. Copilăria i-a fost marcată de veșnica senzație de foame și de sărăcia în care oamenii de atunci obișnuiau să-și crească copiii. Resurse ar fi fost, dar banii de pe vînzarea animalelor erau folosiți pentru a cumpăra pămînt, care îți dădea de lucru și mai mult. Misiunea tatei era să se ocupe de capre, cele mai dificile animale cu care se poate merge la păscut. Cea mai bună mîncare pe care tata a mîncat-o în copilărie a fost carne de ied fiartă pe cîmp. Îmi dau seama că nu aveau la îndemînă condimente, deci nu avea cum să fie nemaipomenit de gustoasă. Probabil că la toată aroma cărnii a contribuit și faptul că iedul a fost furat de fratele cel mai mare. Zice că ar fi crescut ca și Ghiță Mureșan dacă nu ar fi mîncat coțobrele, niște fructe sălbatice comestibile care se găseau toamna doar după ce dădea prima brumă.

Apoi, în armată, în ciclul al II-lea la Oradea, s-a nimerit să fie la poartă. Cum peste drum era o mică alimentară, a fost ușor să devină curier pentru diverse cumpărături ale soldaților care nu aveau voie să iasă din unitate. Efortul de a traversa drumul presupunea ca tata să-și pună un mic adaos la marfa cumpărată.

Dacă tata a avut o obsesie cu privire la mine, aceea s-a numit sport. Încă din clasa I am practicat gimnastica, un sport extrem de dur și greu pentru un copil. Iar cînd antrenorii nu erau zgîrciți nici cu palmele, atmosfera devenea de-a dreptul infernală. Și aici nu vorbesc de o palmă la fund o dată pe lună. În anii `70, Ilie Năstase și Ion Țiriac făceau furori pe terenurile de tenis din lume, așadar, o mulțime de bărbați s-au apucat de tenis de cîmp. Tata nu a făcut excepție. A învățat de la un vecin de-al său, nenea Martin. Azi cînd simt miros de teren de zgură udat sunt teleportat instant în copilărie.

În clasa a IV-a, printr-o minune a acceptat ideea să nu mai continui cu gimnastica. Cred că un an am făcut pauză, dar nu-i convenea. Îmi spunea că o să cresc strîmb de spate, iar argumentele mele că fac mișcare în jurul blocului nu erau suficiente. Următorul sport de pe listă era tenisul de cîmp, lucru de care nu eram extrem de încîntat, dar tata mă împingea de la spate. După un an m-am lăsat. S-au cumulat doi factori, lenea mea și supărarea lui tata că antrenorul folosea mingile bune și de marcă, pe care tata mi le dădea să le duc la antrenament. Ca orice lucru de pe vremea lui Ceaușescu, mingile de tenis se găseau destul de greu.

Unul din job-urile pe care tata le-a avut mult timp era la controlul calității la mărfurile din industria lemnului, care mergeau la export. Mobilă, fructe de pădure, împletituri, cherestea, etc. Era un job care-ți dădea dreptul să ai acces la orice oră din zi și din noapte în orice întreprindere socialistă de pe teritoriul României care făcea export. Cînd mai erau probleme de calitate la unele piese de mobilier, tata le spunea celor de la fabrică să mai pună o bucată-două în plus. Spera ca în acest fel să nu aibă retururi de marfă, pentru că ultimul lucru pe care ți-l doreai era să se întoarcă din Germania un vagon plin de mobilier. Și nu au fost retururi. Iată că și vesticilor li se putea cumpăra bunăvoința cu lucruri mărunte.

Într-o vară tata a primit o veste rea. Urma să fie dat afară de la Oficiul de Control al Mărfurilor pentru că avea un cumnat emigrat în Australia și ăsta nu era un exemplu bun pentru acel colectiv. Nici faptul că tata a depus o cerere de emigrare în Australia nu ajuta la situația creată. Supărarea nu a fost lungă, pentru că la scurt timp a aflat că urma să primească 3 salarii compensatorii, iar cum urma vara, nu a fost nicicînd un moment mai prielnic să joci tenis 3 luni, fără să ai grija banilor. Următorul loc de muncă a fost ca șef de fabrică la o unitate din Beclean care producea cîrje și alte repere de mobilier, unele destinate exportului. Pentru că oamenii de la fabrică erau stresați că nu vor găsi pîine la magazin pentru familiile lor și plecau din fabrică în timpul programului, tata a vorbit cu șeful magazinului să pună pîine deoparte, în așa fel încît oamenii să poată s-o cumpere după program și să lucreze liniștiți. Un gest mărunt pentru liniștea oamenilor și pentru creșterea productivității muncii socialiste.

Tata si unchiu` Nelu

Cel din dreapta

După o scurtă incursiune pe la atletism, au urmat încă doi ani în care nu am făcut sport. Atunci mi-a părut și mie prima dată rău că m-am lăsat de tenis. Am vrut să mă întorc la club să joc, dar nu se mai putea la nivel de performanță, pentru că era un decalaj de nivel de joc între mine și cei care nu s-au lăsat. Am realizat pentru prima dată că în viață există unele trenuri pe care nu le mai prinzi niciodată. În clasa a IX-a, în timpul unei hîrjoneli de băiețandrii cu un coleg de clasă, am fost remarcat de un maistru de la practică, care era și arbitru de volei. Ne-a încurajat să mergem la sala de sport de la liceu, să căutăm o anumită persoană și să vedem dacă am putea fi selecționați la volei. Zis și făcut. Era un tren pe care nu doream să-l mai scap. Voleiul mi-a salvat viața pentru că în acea perioadă cochetam cu fumatul, pierdeam o grămadă de timp seara în jurul blocului și probabil că nu eram departe de a cocheta și cu alcoolul. De fapt, nu voleiul mi-a salvat viața, ci obsesia tatălui meu ca eu să practic un sport.

„Îți dau 100 de lei dacă citești o carte de la început pînă la capăt”, mi-a zis el într-o zi. „Chiar și dacă e vorba de o carte din-aia de gen ABC-ul…..?”, zic eu. „Da, chiar și dacă e vorba de aia.” Nu am fost în stare să termin nici măcar o cărțulie de 20-30 de pagini. O altă obsesie de-a tatei: cititul. L-am văzut cu cărți despre Napoleon, dar cel mai adesea îl auzeam vorbind cu prietenii despre Al treilea val de Toffler. Toate astea pe vremea lui Ceaușescu.

Ca prin vis îmi amintesc că într-o dimineață erau în casă niște oameni străini pe care nu i-am mai văzut după aceea. Acum cîțiva ani mi-a povestit că într-o seară, prin `85, a văzut parcată pe trotuarul de lîngă bloc o mașină de polonezi care se pregăteau să doarmă în mașină. Pe vremea aceea veneau în România mulți polonezi cu diverse lucruri de vîndut care se găseau la ei și la noi nu. Pentru că afară ploua cu găleata, tata nu concepea ca acei oameni să doarmă în mașină, așa că i-a invitat să doarmă la noi. Nu mă mir, deoarece casa noastră a fost întotdeauna deschisă și nu de puține ori se întîmpla să avem musafiri sîmbăta pe la 10 seara, un cuplu de studenți care veneau de la Cluj și dormeau la noi în loc să meargă acasă la unul dintre părinți, pentru că 15 minute de mers pe jos era prea mult.

Perioada de șef de secție la Beclean a culminat și cu o pățanie pentru care tata a avut de dat cu subsemnatul la Securitate. Complicitate la tentativă de trecere frauduloasă a frontierei. Amănunte găsiți aici. Dacă credeți că a fost prima oară cînd tatăl meu a riscat pentru cineva, vă înșelați. Prin `98 a luat un credit de 300 de milioane de lei vechi pentru a-și ajuta un prieten care mai apoi a întîrziat cu returnarea banilor. Nu au fost zile ușoare.

Sora mea

Sora mea

La noi în casă s-a făcut politică dintotdeauna, căci a asculta radio Europa Liberă și Vocea Americii tot politică contra regimului se chema că faci. Bancurile cu tentă politică împotriva lui Ceaușescu erau la ordinea zilei în casa noastră. Tata nu a fost membru de partid și mă mîndresc cu faptul că el, alături de cîțiva prieteni, și-au dat seama încă din februarie `90 că Iliescu este un neocomunist, iar la primele alegeri a votat cu Rațiu. Deseori îl aud reproșîndu-mi că dacă el ar avea vîrsta mea, nu s-ar lăsa călcat în picioare de neocomuniștii care conduc acum România. În `86 a tatonat o fugă în vest cînd, împreună cu un prieten de-al lui, făceau pe pescarii pe malul Dunării în Ungaria doar ca să studieze zona, însă frica acelui prieten l-a făcut să dea înapoi.

Anii de dinainte de Revoluție l-au prins într-un job care este visul oricărui antreprenor. Conducea un mic atelier de confecționare a accesoriilor și feroneriei pentru mobilier, un fel de mini întreprindere privată care făcea parte dintr-un conglomerat destul de diversificat. Ideea era că tata se ocupa de achizițiile de materii prime, de vînzări, de salarizarea oamenilor, iar veniturile erau consistente pentru acea perioadă. O cotă parte din venituri trebuia direcționată către întreprinderea mamă, dar în rest era autonomie totală. Ca simbol al capitalismului, pentru o perioadă destul de scurtă de timp am avut un Mercedes „Bot de cal”, o mașină care te făcea să nu fii privit cu ochi buni de către Miliția economică. Pînă la acel Mercedes am avut mai multe mașini și-mi era greu să înțeleg de ce nu ne puteam atașa de un singur model. După Fiat a urmat o Dacie 1300, VW Passat, Lada, iar după el un Opel.

Anul `89 l-a prins pe tata implicat într-o afacere de producție de antene de satelit și receptoare aferente. Ciudat cum regimul comunist nu putea interzice acest fenomen. Un prieten de-al lui se ocupa de supravegherea producției receptorului realizat la Cluj și importul pe sub mînă de convertoare (chestia aia care se pune în fața antenei), iar tata, împreună cu un amic, se ocupa de fabricarea antenei făcute pe o matriță care se afla în garajul familiei Ilieșiu. Ca orice primă șarjă, evident că matrița antenei, făcută din pietriș și ciment peste care s-a așezat un strat de rășină care i-a dat finisajul de suprafață, avea o curbură greșită. De aceea, atunci cînd trebuia să reglezi antena pentru a prinde anumiți sateliți, marja de eroare era nedrept de mică. Veneam de la școală iar ochii mi se desfătau cu MTV, Sky, Eurosport, pe vremea cînd oficial erau doar două ore de program pe seară.
Nu mai amintesc de traficul de cafea boabe pe care l-a făcut în complicitate cu tanti Ani, în care se cumpăra cafea la vrac, aliment extem de rar, la pachet, obligatoriu cu ceva orz prăjit (nechezol). În timpul serii, eu căram sacii de orz la gunoi și de multe ori îi lăsam lîngă container, pentru că nu aveam forța necesară ca să urc pînă la buza lui. Mă întreb acum cum de nu a sesizat nimeni cantitățile destul de mari din chestia aia prăjită, abandonate la gunoi. Cafeaua era reîmpachetată în pungi mici și trimisă în țară la diverse persoane care aveau o rețea locală de distribuție.

Spuneam cu alte ocazii că sunt copii care știu ce vor de cînd sunt mici. Eu nu fac parte din acea categorie. Cele mai importante alegeri le-am făcut la sfatul lui. Cînd am terminat liceul, am dat la sport la Oradea. Nu am intrat pentru că nu am învățat destul și nu am vrut să copiez la examen, în ciuda eforturilor tatălui care a vorbit cu cineva care urma să supravegheze examenul și care era dispus să închidă ochii în caz că doream să mă inspir de la vecini. Am stat un an acasă, am jucat volei, am fost pentru 3 luni în Franța la lucru, susținut tot de tata care nu a avut nimic împotrivă să experimentez lucruri noi. Apoi am dat la Drept, la facultate privată, la sugestia lui… tata. Așa am ajuns în Cluj, m-am convertit, m-am însurat și m-am apucat de mici afaceri.

Revoluția l-a prins pe tata în Germania, îndreptîndu-se spre casă. După Revoluție au urmat schimbări majore în domeniul economic, dar evident că tata era pregătit. Împreună cu un grup de amici au pornit o mică fabrică de sticlă, proiect susținut masiv de tatăl meu cu lichidități, din care s-a retras în cele din urmă. Și-a continuat afacerea cu feronerie, iar bucătăria noastră a devenit birou de firmă în care telefoanele începeau să sune de la 7 dimineața, lucru pe care nu ți-l dorești în timpul vacanței de vară. Atunci mi-am promis că niciodată nu-mi voi face firmă acasă. Următorii pași au fost producția de confecții metalice, geamuri termopan, comerț cu mobilă, rezultatul acestor eforturi fiind achiziționarea unei clădiri mici situate în buricul tîrgului, fost sediu al școlii de șoferi din Bistrița, pe care a reamenajat-o cochet.

Afacerile demarate de mine la Cluj au luat amploare și la un moment dat s-a pus problema unui credit pentru capital de lucru. Băncile aruncau cu credite după firme pe vremea aceea. Cine era persoana care să aducă garanții pentru acel credit? Evident, tata. Clădirea care era singura agoniseală de o viață, în valoare de 300.000 de Euro urma să fie garanția pentru visele mele mărețe, care au luat accente de coșmar cînd partenerul principal de afaceri mi-a făcut o figură urîtă. Tocmai pentru a-l proteja pe tata, am decis să nu mai continui acel parteneriat, lucru care a dus la insolvența firmei, iar odată cu aceasta și la riscul ca banca să vîndă acel imobil pentru a-și recupera creditul. A fost o perioadă cînd, pentru prima dată, l-am văzut pe tata disperat, înfrînt de ideea că nu are o soluție la o problemă serioasă. În cele din urmă, salvarea avea să vină tot de la o firmă în care tata a investit la începuturile anilor 2000, firmă care a cumpărat acea clădire.

Nu cred că a existat vreun bărbat prin `90 să nu fi adus vreo mașină din Germania. Noi am avut mai multe și nu toate pentru noi. Odată s-a dus în fosta DDR să aducă un Trabant că pentru ăla avea un talon de înmatriculare + numerele aferente mașinii. Nu a găsit și s-a întors cu un Opel Kadett, model vechi, fără să-i facă acte de export, că doară avea actele de la Trabant. Miza că nimeni nu-l va opri, fiind cu o mașină veche. Și nu l-a oprit nimeni, în afară de o frînă bruscă a mașinii din față cînd se afla în Ungaria, mașină care era în coloană și care l-a făcut să sară pe o mălăină din dreapta drumului pentru a evita accidentul. Minunea a fost că Opelul nu a pățit nimic și a venit pe roți acasă. Nu mai amintesc de faptul că altădată, tot după Revoluție, a trecut în portbagaj în Austria cu cumnatul său, deja cetățean australian, conducînd mașina. Tata și unchiul meu (care avea să fie nebun cu acte în regulă mai tîrziu) au mizat că un cetățean australian serios nu va fi controlat în portbagaj. Și nu a fost. Dar cînd a schimbat un motor de Renault 4 într-o parcare în Germania, tot cu unchiul, v-am povestit? Că a cumpărat și unul din ăla, nu s-a uitat să vadă dacă are ulei în motor și au gripat motorul pe autostradă. S-a intors în țară cu unchiul să ia ceva bani și trusa de scule, au plecat în Germania, au cumpărat motor de la second, iar cum mașina era în parcare, l-au schimbat acolo. Pentru cea mai complicată operațiune, și anume aceea de a face ca motorul să alunece corect în cutia de viteze, s-au folosit de un sistem complex de pîrghii, format dintr-o scîndură pusă pe un bolovan, așezate sub mașină. Nici de faza că a fost arestat în Elveția nu știți. Dorea tata să vadă Elveția, dar nu avea viză de tranzit. Și-a zis că dacă îl lasă să intre în țară, atunci e un semn că poate să treacă. Nu l-a întrebat nimeni de sănătate la intrare (în Germania), însă la ieșire, da. Și a stat în arest pentru cîteva ore. Și cred că l-au și amendat. Tata a spus că a fost cel mai mare preț plătit pentru un ușurat în aer liber într-o țară din vest.

Era să uit să vă spun de răbdarea pe care o are cu nepoții lui, timpul pe care și-l petrece cu ei și modul în care îi învață să fie curajoși. Poate faptul că acum cîțiva ani s-a plimbat pe casă cu copilul nr. 3 e prea mult, mă uimește, mai ales că atunci cînd eram copil nu prea i-am simțit prezenţa pe acasă. Nu mai spun de modul în care se mișcă pe terenul de tenis la 65 de ani. V-am mai amenințat cu o filmare, dar pînă la urmă nu mă las.

Multe sunt faptele de vitejie pe care le pot povesti aici. Singurul lucru pe care l-aș mai dori de la tata e să se împace cu Dumnezeu. Crede în El, dar aceasta nu este suficient și știu că în ultimii ani a fost destul de împrejmuit de către Acesta.

Întrebarea la care mă gîndesc de multe ori este: „Cum aș putea să-i mulțumesc?”. Cînd eram mai tînăr, mă gîndeam și că vreodată o să pot să-i dau înapoi toți banii pe care mi i-a dat, dar sunt atît de mulți încît, fără o minune, nu văd cum aș putea să fac acest lucru. Să zicem că banii sunt ceva cuantificabil, dar gesturile, sfaturile, încrederea, sprijinul… astea cum se răsplătesc?

7 comments

  1. Foarte frumos text, l-am citit cu mare emoție. De oameni ca tatăl Dvs (și, îndrăznesc să spun : și ca tatăl meu) e nevoie pentru ca lumea să meargă drept.

    1. Multumesc inca o data de cuvintele faine! Am auzit lucruri bune despre tatal dvs. de la Marius Cruceru. Ati scris pe undeva despret tatal dvs?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s