În aşteptarea mălăieţei

Eram în ultimul an cînd mai aveam dreptul sa joc volei în echipa de juniori, după cinci ani de muncă. Ne aşteptau vremuri bune, ne-am calificat la două turnee unul semifinal iar celalalt final, în două competiţii naţionale diferite, după ce în acel an cam bătusem pe toată lumea şi acasă şi mai ales în deplasare. Duceam o viaţă de mare boier, după ce ratasem intrarea la facultate, avînd 2 antrenamente pe zi iar în rest citind. Ce putea să-şi dorească mai mult un jucator împătimit de volei?

 

La primul turneu, semifinal, am reuşit o figură bunicică, dar nu ne-am calificat mai departe. La un interval de două săptămîni urma cel final, cu şanse mai mari de reuşită, unde aveam acces si la medalii. Mă gîndeam acum că antrenorii o să aleagă în program de pregătire adecvat. Cînd colo, noi preţ de o săptămînă am jucat doar fotbal la antrenamente. Aveam în gînd o chestie pe care mi-a zis-o un alt antrenor la un moment dat, şi anume că cel mai important aspect la un turneu este pregătirea fizică, iar echipele care stau bine la acest capitol au şanse să cîştige.

 

Cînd am văzut că în loc să facem pregătire specifică frecam mingea de fotbal pierzînd şi ceea ce mai aveam, am vorbit cu ceilalţi colegi de echipă şi ne-am hotărît să ne atrenăm singuri, pe terenul de la Liviu Rebreanu pentru cei din Bistriţa, şi să facem pregătire specifică. În loc de sărituri la fileu, săream la bara transversală a porţii de fotbal. Bineînţeles că nu a venit toată echipa, dar asta nu ne-a oprit, deja ştiam cam ce trebuie să facem şi nu aveam nevoie nici de indicaţiile antrenorilor.

 

La turneu am luat medalia de bronz, în condiţiile în care  a trebuit să cumpărăm un meci de la echipa din Timişoara, care nu mai avea şanse la podium, pentru că echipa noastră era varză atît fizic cît şi psihic.

 

Cel mai mult îmi pare rău este că nu am avut curajul să cerem si cheia de la sală, să ne antremăm şi mai mult şi mai bine pe fazele unde ştiam că suntem deficitari.

 

De ce în condiţiile în care avem experienţă în ceea ce facem mai aşteptăm să fim împinşi de la spate, cînd ştim ce avem de făcut? Ce ne împiedică să luăm azi iniţiativa şi să ne pregătim singuri pentru ceea ce ne aşteaptă? Ce vom rezolva dacă, continuăm să ne complacem în postura lui Nătăfleaţă aşteptînd veşnic căderea providenţială a fructului dorit? Oare starea din România are de a face cu atitudinea de mai sus?

2 comments

  1. Great, nu stiam ca ai facut sport la aceasta scara.

    Aici poti preciza – „noi romanii” + ” mai aşteptăm să fim împinşi de la spate”. Cred ca tine de cultura, comunism. In comunism am fost educati sa facem „ciocu” mic si sa fin coordonati(manipulati) de altii. Nici acum lucrurile nu stau altfel, chiar daca suntem la 20 de ani dupa revolutie si e vizibil in orice sfera de activitate/sport. Aspectul asta il observi doar cand intri in alta cultura.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s