Ziua în care președintele ne-a trădat. Ce putea face Iohannis?

Dacă mai era vreun dubiul că președintele e pe blat cu Dragnea sau PSD, ieri s-au lămurit lucruririle. Nu ca și cum cei doi s-au întîlnit la o bere și și-au stabilit termenii înțelegerii. Ci mai degraba e vorba de un non combat din partea președintelui, o frică de a nu deranja PSD-ul.

Am fost luați de proști. Nu-i nimic, ne-am ars cu Emil Constantinescu, trecem și peste asta. Doar că cu datorii mai mari, cu antreprenorii umiliți ca niciodată și cu autostrăzi construite în 200 de ani.

Ieri, 17 ianuarie 2018 e ziua în care președintele ne-a trădat. Miza e al doilea mandat. Doar că el nu înțelege că acea masă critică a celor care i-au dat votul a fost demotivată și demoralizată. Bine, poate ne va spune adevărul și va candida din partea PSD, ar fi mai cinstit așa.

 

Pentru cei care spun că Iohannis nu putea face nimic, pentru că Constituție și altele, vă propun câteva idei scrise de Florin Cojocariu. Textul e preluat cu permisiunea lui.

„E o curioasă contra-ofensivă la dezamăgirea cruntă produsă de Iohannis. Există 3 argumente mari și late, toate teribil de greșite.

Argumentul cel mai des invocat este că “nu avea de ales” pentru că îl obligă Constituția.

E o dublă prostie. În primul rând, avea de ales, chiar dacă ar fi fost să respecte Constituția: trebuia să invoce lipsa oricărei calități a doamnei vide și să ceară altă nominalizare de la PSD. A făcut-o cu Sevil, absolut nimic nu-l oprea cu Veorica, dată fiind prestația publică a cucoanei de până acum. În al doilea rând, povestea asta cu Constituția e ridicolă: dacă PSD se decidea să nominalizeze pe Radu Mazăre, Iohannis era obligat să-l numească? Constituția dă un cadru politic normal, noi suntem acum în deplină anormalitate. Constituția, ca orice lege, poate fi abuzată, iar datoria președintelui e să-i vegheze și litera dar mai ales spiritul.

Un alt argument, des invocat, e că nu avea de ales pentru că altfel îl suspendau, după care în cele 30 de zile Tăriceanu ar fi promulgat nu știu ce legi. Cu alte cuvinte Iohannis a decis s-o numească pe tanti vida ca să protejeze justiția.

Argumentul ăsta e și el o dublă prostie. 1. După cum a observat toată lumea în nenumărate editoriale, pesediștilor dacă le e frică de ceva e reacția mulțimii ieșite în stradă. Dacă îl suspendau, opoziția se mobiliza automat în mitinguri de protest și PSD risca scenariul de la prima suspendare. Așa, PSD a obținut demobilizarea celor care ar fi putut ieși în stradă. 2. Iohannis, formal vorbind, e decorativ. Dacă nu promulgă o lege trimisă înapoi la promulgare, Iohannis poate fi suspendat cu mai mare ușurință decât dacă refuză numirea unui personaj oligofren ca prim ministru! Așadar rămânând în funcție nu va putea proteja nimic.

Al treilea argument potrivit căruia Iohannis a ales bine, e mai subtil. El spune că numind-o pe proasta asta, buboiul se va sparge mai repede. Ideea e că va guverna atât de prost, va gafa atât de masiv, că lumea se va revolta.

Dacă e să ne uităm la trecutul imediat, asta credeam și despre Tudose. Dincolo însă de wishfull thinking, e în cazul Veoricăi ceva nou: femeia e atât de proastă încât nu va face absolut nimic de capul ei. Cel care va guverna, va fi Dragnea. Deci nu sunt de așteptat erori masive care să scoată lumea în stradă. Din contra, ăștia vor goli visteria ca să dea cu bani în populație și să adoarmă orice revoltă. Ființa asta hiper-coafată nu va lua decizii, va da doar declarații. Din care nimeni nu va înțelege nimic.

Însă cel mai important lucru, pe care mulți din cei care apără azi decizia lui Iohannis nu-l pricep, e cum funcționează informal puterea politică în România: mai importantă decât funcția e întotdeauna percepția. E ca la magicieni, nu adevărul e important ci ce-i faci să creadă. Iohannis, fără să priceapă ce face, tocmai a spus tuturor șefilor mai mici și mai mari din instituții și servicii că cel mai tare din parcare e Dragnea.

Asta va avea consecințe imense, invizibile: se vor reașeza loialități, vor apare turnătorii incredibile, veți vedea tot mai multă și mai fățișă solidaritate cu Dragnea acolo unde azi sunt declarații de loialitate pentru sas. Nu mai vorbim de faptul că poziția lui Dragnea în partid e mai bună acum decât a lui Năstase în vremuri de glorie. De altfel, riscul unei dictaturi mascate în România e mai mare acum ca oricând după 90.

Cu alte cuvinte Iohannis a ales cea mai proastă variantă cu putință și pentru asta va dispărea ca om politic. Ceea ce și merită. Problema noastră e să ne găsim alți lideri, nu să continuăm să adorăm o mumie politică cu speranțele noastre inepuizabile că va reveni la viață.”

 

Reclame

Unroyal parenting sau cum să ucizi un prinț

La zeci de ani de la premiera sa, eu și soția mea am devenit fanii serialului The Crown. Dacă vă era dor de engleză cu accent British, de etichetă, protocoale, nu vă deranjează puțină istorie legată de Anglia și Monarhie, și vă plac actorii buni nu veți regreta să urmăriți serialul. Se poate și gratis și nepiratat aici cu condiția să vă încardați în mai puțin de o lună: https://www.netflix.com/title/80025678

Personajul și actorul meu favorit e Prințul Philip (stau să mă gîndesc cum se scrie prinț, cum p sau P, că no, să-i dăm omului respectul cuvenit) jucat de Matt Smith, http://www.imdb.com/name/nm1741002/?ref_=tt_cl_t2 , și e evident, nu știi exact ce-ți place, actorul sau omul pe care îl joacă, cred că lucrurile astea se comută așa de repede de-a lungul unui serial că n-are rost să le mai ții socoteala. Bine, e cazul să zic că nu împărtășesc escapadele lui de un anumit gen și nici modul în care (nu) comunica cu soția lui în anumte momente, dar na, cine e perfect?

Dacă serialul reflectă realitatea, Philip are o calitate rară și foarte necesară în cercurile cu sînge albastru, e conectat la realitatea vieții de zi cu zi, la așteptările oamenilor de rînd iar cînd Regina îl ascultă treburile ies bine. De asemenea nu are complexe de inferioritate în a transmite faptul că nu e de acord modul scorțos în care sunt văzute sau făcute unele lucruri de către cei din Casa Regală. În cele din urmă înțelege care e rolul său alături de Regină, iar cînd și-l asumă îl iubești la maxim.

Unul din cele mau dureroase episoade a fost penultimul din sezonul 2. Philip vrea să-l facă bărbat pe Charles, într-un mod care nu era împărășit de Regină, mama lui Charles. Mama lui Charles nu dorea nici ea ca Charles să devină un bărbat bleg, în fond de ce ea, o femeie hotărîtă, ar lăsa Regatul pe mîna unui bleg viitor bărbat de stat? Doar că mergînd pe feelingul ei de mamă, și-a dat seama ca fiu-so era prea firav la personalitate și că o școală publică aproape de casă i s-ar fi potrivit mai bine. Philip pe de altă parte și-a pus toate armele în joc, inclusiv amenințînd cu divorțul, pentru a-și impune ideea că cea mai potrivită școală era fix scoala (gimnaziala cum ar veni la noi) la care a mers și el, că acolo a devenit el bărbat. Philip a insistat ca Charles să doarmă exact în același pat în care a dormit și el, un pat lingă o fereastră care nu se înhidea bine iar când ploua patul se uda. Confirmînd atmosfera conservatore tipică, nimeni nu s-a sinchisit ca fereastra să fie reparată între timp, chiar dacă au trecut mulți ani de cînd Philip nu mai era la acea școală.

Evident că s-a insistat ca Charles să nu primească tratament prefențial, iar colegii lui au avut grijă cu vîrf si îndesat să ca această cerere să fie pusă în practică cu precizia unor palme administrate după ceafă, din alergare. Regizorul surpinde foarte frumos cît de diferiți erau Philip și Charles ca personalitate cînd aveau aceeași vîrstă. Și aici am eu o problemă.

Nu sînt impotriva parentingului și a lecturii suplimentare dar cred că una din regulile importante de a-ți crește copiii e să nu repeți lucrurile făcute de către parinți, care te-au rănit pe tine cînd erai copil. Apoi altă observație de bun simț ar fi, ceea ce te-a făcut bărbat pe tine cînd era copil s-ar putea să-l omoare pe fiul tău. E de datoria ta ca tată faci totul pe lumea asta să cobori în sufletul copilului tău și să vezi cum poți să faci un bărbat din el, iar dacă ce ai descoperit acolo îți arată că trebuie să faci altfel decît au făcut ai tăi cu tine, apăi fă altfel.

Din clasa a I-a pînă în clasa a IV-a am făcut gimnastică de performanță, pe vremea lui Ceașescu. Regim dur, bătăi, multă imprevizibilitate, teroare pshică. Nu am înțeles ce se îmtîmplă cu mine, nu știam de ce sînt acolo, care e finalitatea acelui regim. Într-unul din cantonamentele de vară, la Oradea, fix în spatele Grădinii Zoologice, eu și un coleg de al meu ne puneam în genunchi seara să ne rugăm ca a doua zi să nu luăm vreo palmă sau bătaie că nu făcut bine nu știu ce exercițiu. În clasa a VIII-a am fost trimis în practică cu cazare, dormeam împreună cu elevi mai mai mari ca noi, într-un fost grajd de vite (nu e existat vreo metodă de a scoate mirosul de bălegar din pereți pînă la data la care am ajuns noi), iar noaptea eram terorizați de către băieții mai mari care ne mînjeau cu pastă de dinți sau muștar în timp ce dormeam. Din nou, nu am înțeles ce se îmtîmplă acolo și nici nu știam cum să gestionez situația. Noroc cu tatăl meu care, într-o vizită scurtă a văzut condițiile în care stăteam și m-a luat de acolo., deși eu nu m-am plîns.

Peste doi ani, în calitate de sportiv de volei mergeam în cantonamente cu băieții mai mari. N-am fost scutit de rutina la care erau supuși începătorii și nici de glume dure la adresa mea. Zile de vară cu 3 antrenamente pe zi, mîncare puțină (m-am îndrăgostit brusc de pîinea cu miere), cine cu pîine cu lapte și roșii (cam astea găseai la liber prin Constanța) dormit în internate, dușuri cu apă rece, doar o dată pe săptămînă am avut apă caldă, la Lacu Roșu, în rest ne spălam cu apă de izvor. De data asta știam de ce sînt acolo, ne doream să ajungem în fazele superioare ale campionatelor și singura cale era să muncim, să ne antrenăm. Înțelegeam perfect situația în care mă aflam și cum acele privațiuni și regimul dur ne ajutau la ceea ce doream să facem.

Concluzii de tată de băieți:

  • nu orice a fost bun pentru tine cînd erai copil e bun și pentru fiul tău, ceea ce te-a întărit pe tine s-ar putea să-l omoare pe el
  • un băiat devine bărbat cînd el e pregătit pentru asta și nu cînd crezi sau vrei tu
  • asigură-te că fiul tău înțelege de ce i se cere să facă un anumit lucru și că, măcar teoretic, poate să descifreze la nivel emoțional momentele mai grele prin care trece
  • dacă pe tine te-a deranjat o atitudine a părinților tăi, ce te face să crezi că pe copilul tău l-ar bucura?
  • dacă soția ta simte că ideea ta îmbărbățire e deplasată și nu se potrivește cu personalitatea copilului tău, s-ar putea să aibă dreptate
  • un băiat poate deveni bărbat și dacă nu are carisma ta sau macho-ismul tău

 

Palma morală pe care o încasează Philip e că sprijinul emoțional pentru Charles în acea perioadă infernală nu vine de la el ci de la Lordul Mountbatten , unchiul lui Philip, iar mai tîrziu cînd Charles devine adult, sfaturile acestuia nu-l conduc spre decizii tocmai onorabile pentru un viitor Rege.

Ce sanșe sunt ca Charles să fie azi bărbatul eșuat (de stat) pentru că atunci cînd tatăl lui trebuia să-l înțeleagă nu l-a înțeles? Destul de mari.

 

Ce sint copiii pentru noi?

Am terminat recent de citit cartea lui Mouratoglou, se numeste Coach si a aparut la editura Publica. Trec peste faptul ca este tradusa foarte prost, traducatorul nu cred ca a petrecut mai mult de 5 minute pe un teren de zgura adevarat, altfel nu-mi explic cum in loc de tavalug, cilindrul acela care taseaza terenul, foloseste expresia rulou compactor sau ceva de genul.

Cartea e plina de clisee scapate ca dintr-o bascula cu pietris fin din vocabularul celui care a tradus-o, si ca sa puna sare pe rana, o data la 2 pagini editorul cartii mai baga cite un citat motivational. Nu, mersi, daca vream citate le cautam pe net, eu vreau sa vad cum vede Patrick tenisul si relatia antrenor-jucator.

Sint lucruri interesante in carte, cel mai important fiind cel care mi-a si raspuns la intrebarea care ma rodea de milenii: de ce nu ajung unii jucatori cu potential mai sus in clasament sau de ce nu sint constanti?

Cauza principala este dezamagirea copiilor care in jurul virstei de 14 ani sint abandonati de catre familie intr-un centru de pregatire, departe de casa si de prietenii cu care ei au crescut. Desi multi s-au luptat sa treaca peste aceasta atunci cind au devenit maturi, nu au reusit. Mai e si alta cauza, imbecilitatea parintilor care cred ca strigind/certind/umilind copilul vor obtine de la acesta performante pe termen lung.

 

 

Asadar, raminem la inca o intrebare, ce este copilul meu pentru mine? Eu va spun ce nu este:

  • un mijloc de a-mi realiza propriile mele vise pe care le aveam cind eram ca el
  • un experiment de coaching in arta tenisului de inalta peformanta, mai ales cind eu ca parinte nu am facut sport de performanta nici macar 6 luni si am abilitati emotionale de a-mi intelege copilul cam cum are un semn de circulatie
  • fabrica de bani
  • you name it

Solutii?

In primul rind, nu te crede mai destept ca antrenorul cind vrei sa iti corectezi/inveti copilul (diviziunea muncii a aparut demult si chiar functioneaza), si in al doilea rind, inainte de a lua o decizie atit de dura de a-ti abandona copilul, gindeste-te daca nu exista si alte variante, poate ca unul din parinti sa se mute cu el sau, in ciuda faptului ca vei amina afirmarea lui la nivel galactic cu citiva ani, nota de plata dpdv emotional va fi mult mai mare mare decit succesele pe care le va avea sau rata daca l-ai parasit in acel moment.

 

Prețul aurului – cu ce rămînem după cartea Mariei Olaru

Știi de cartea Mariei Olaru, întreb o prietenă care a fost și ea parte a gimnasticii de performanță din Romania? Nu știam de carte, zice ea, și nici nu cred că mai ajută la ceva. Pe mine mă ajută, îi zic, după ce am citit prefața cărții mi-am promis încă o dată să fac orice să nu îmi umilesc copiii.

O nouă carte scrisă de o fostă mare gimnastă, un nou prilej de scandal în presă. Și dacă totuși Maria a vrut mai mult decît atît, dacă sînt lucruri care nouă, celor care am văzut fenomenul doar de pe margine, ne fac bine? Dacă această carte ar încerca să facă bine și României, o țară extrem de bine specializată în a scunde mizeria sub preș și de a fugi la nesfîrșit de adevăr?

Din propria mea experiență practicînd gimnastica din clasa I pînă în a IV-a, știu că se încasa bătaie la greu în acest sport. Apoi, fiind în gimnaziu și povestind cu alți sportivi de medie și înaltă peformanță am aflat că bătaia și umilirea copiilor erau la ele acasă aproape în orice alt sport. Și erau acceptate ca un cost al succesului. Un fost campion național la tenis de masă era fugărit prin sală de către atrenorul său care dorea să-l lovească peste picioare cu un tub de neon, pentru că asta a găsit la îndemină.

Citinînd prefața scrisă de Cătălin Tolontan, am descoperit ceva ce nu mă așteptam să găsesc la nivel de lot național de gimnastică. Umilirea intenționată a unui copil căruia îi erau deja peste puteri problemele de acasă. Pot înțelege pînă la un punct că așa au fost educați antrenorii români, să stimuleze performanța cu cîte o palmă sau mai multe, dar ce îmi este imposibil de înțeles de ce umilirea acelui copil, la ce l-ar ajuta? Cîtă scoală îți trebuie ca adult să știi sau să simți că anumte cuvinte dor și lasă răni mai mult decît orice?

Cartea Mariei începe cu o introducere extrem de vie și îți dai seama după prima pagină că e o carte pe care nu o lași din mînă pînă nu o termini. Citit și făcut. Apoi, te întrebi, chiar ea a scris-o sau e o colaborare cu un ghost writer, așa cum se practică în cazul unor sportivi care nu au avut timp să-și cultive arta scrisului. Pe la jumătatea cărții îmi dau seama că nu numai că Maria a scris cartea dar, pe lîngă umor și o detașare sănătoasă de a privi lucrurile, are și un talent pe care nu mulți îl au, să nu te plictisească și mai ales să transmită un mesaj profund fără sa facă apel la neologisme sau cuvinte sofisticate prin care să arate neapărat cititorului că autoarea e o persoană cultivată (și Maria chiar e).

Maria Olaru

De ce a dat din casă? De ce mușcă mîna care a hrănit-o și care i-a adus faimă, acestea au fost întrebările  pe care cei care nu au răbdare să evalueze un om abia după ce vor fi citit cartea, i le-au adresat Mariei sau prin care au încercat să o decredibilizeze? Om extrem de bine educat, sensibil, atent la detalii și neacceptînd să nu treacă prin filtru rațiunii orice i se cerea pe planul performanței sau a vieții de zi cu zi, Maria reușeste foarte bine să facă un lucru pe care puțini oameni îl fac în ziua de azi, să nu atace omul ci acțiunile sale. Ca la orice lansare de carte a unui fost sportiv, presa va scrie doar despre aspectele controversate, în cazul nostru bătăile pe care Maria le-a încasat, însă nu poți să nu observi cît de echilibrată este autoarea cu aceste aspecte și nu ezită să dea credit oamenilor care-l merită (Bellu și Bitang included), începînd de la primii antrenori pînă la personalul școlii din Deva.

Maria Olaru pretul aurului

D-l Țiriac afirma săptămîna trecută, și nu era singurul, că nu e frumos că Maria a vorbit despre abuzurile de la Deva, că așa ceva nu se face. Ce medalii ar fi luat ca antrenori B&B (expresie luată din carte) dacă nu ar fi avut pe mînă (din păcate și obrajii fetelor) sportivi talențați, dispuși la un asemenea sacrificiu? M-am întrebat, cît din succes se datorează antrenorului și cît elevului? Maria răspunde la această întrebare în carte, acordînd un procent mult mai mare datorat elevului decît m-aș fi așteptat. Poate să o contrazică cineva?

Ceea ce m-a șocat teribil a fost modul în care stafful de la Deva le vedea pe fete, acestea nu erau decît o resursa umană inepuizabilă, „te rupi” tu, lasă că avem pe altele care să vină din urmă, pentru că altfel nu îmi pot explica lipsa de atenție dpdv medical atunci cînd acestea acuzau diverse dureri sau afecțiuni. Cazuri care să susțină aceste afirmații sînt deja publice iar Maria nu face decît să le întărească. Cum altfel poate fi explicat altcumva acest mod defectuos de a le vedea pe fete, cînd tu, femeie și antrenor, la orice chestiune de care nu îți convenea la sportivă, o dai afară din sală, pentru a o pune în situația umilitoare ca ea să-și ceară scuze peste cîteva minute pentru a fi reprimită în sală. Nu conta că  afară era frig, vestiarul neîncălzit iar sportiva venea după o perioadă dură de recuperare.

maria-olaru-tv

Justifică umilirea unui copil ca preț pentru marea performanță? NU, sub nicio formă! Se poate obține marea performanță și fără bătăi sau umilințe? DA! Răspunsuri pe care Maria Olaru din le dă fără ezitare, și ele nu vin doar din experiența copilăriei sale ci și din studiile de specialitate pe care le-a făcut după ce a terminat cariera de gimnastă.

Un alt episod cel de la Sydney în perioada de dinaintea olimpiadei care te lasă fără cuvinte, e pedepsirea constantă și contraproductivă atît penru om cît și pentru echipă a Mariei, prin izolarea și trimiterea ei afară din sală, prezența ei pe culoarele sălilor de antrenament nefăcînd altceva decît să o priveze pe aceasta de antrenametele și pregătirea atît de necesare și mai mult, expunînd-o privirilor diverșilor sportivi care treceau prin zona.  Mi-a venit în minte un articol recent legat de importanța pe care Tomas Ryde, antrenorul de la naționala de handbal a României, o acorda relațiilor de echipă dintre handbaliste, și izolarea la care a fost supusă constant Maria în ultimul an de carieră. Cam acesta era nivelul nostru în 2000 și nu știu cît am avansat. Cît de îngust să fii la minte ca în loc să te folosești de calitățile native de lider ale Măriei (acesta era numele cu care era strigată la Deva pentru a nu fi confundată cu o altă Marie) o marginalizezi continuu?

Există un ingredient sau un factor decisiv care determină succesul unui om? Maria răspunde și acestei întrebari iar printre răspunsuri menționează luciditatea, care include și capacitatea de a fi sinceri cu noi înșine, norocul (sansa) precum și un alt element din ce în ce mai des ignorat de către oameni și cărțile de self help, Bunul Simț. Bunul Simț atît ca mod de abordare a relațiilor interumane cît și ca un criteriu (de cumpătare) în alegeri mai complexe ce țin de lucrurile materiale ale vieții, iar Bunul Simț nu a înșelat-o pe Maria niciodată inclusiv în decizia ei de a nu continua studiile doctorale pentru care nu se simțea pregătită. Pentru ea Dumnezeu nu este doar un zeu la care să ceri ajutor sau de care să te temi, ci o persoană care e alături de noi în desăvîrșirea noastră ca oameni, chiar dacă aceasta presupune și suferința.

Există obstacole de netrecut în drumul spre succes? Or fi, dar o situatie extrem de dificilă pe plan familial, sinuciderea tatălui, depărtarea de casă, lentoarea cu care organismul se reface după o accidentare, neputința fizică în fața exercițiilor pe care mintea ta le știe atît de bine, nu sînt suficient de mari atît timp cît faci ceva ce îți place. Mai degrabă răceala și atitudinea de desconsiderare din partea celor care ar trebui să te susțină la greu te pot aduce în punctul în care vrei să renunți.

Cartea Mariei este cel mai nobil gest pe care ea l-a putut face pentru România, nu există nicio persoană care ar ști să citească și să nu rămînă cu ceva din acest manifest pentru demnitatea umană, intelectualul sau prostul satului nu vor găsi această carte ca fiind plictisitoare sau de neînțeles, nu există părinte care să nu înțeleagă acum ce înseamnă pentru copiii săi violența (verbală și fizică) domestică, e ca o portavoce prin care Maria a făcut auzite strigătele de disperare înnăbușite ale fetelor care nu au avut tăria necesară de a înfrunta pe față fabrica de medalii de la Deva, e o cărare spre un viitor în care sportivii româniei vor fi respectați ca oameni. Cum am putea clădi un viitor mai bun pentru copiii noștri dacă fugim de adevăr?

Ce ar putea face România pentru Maria Olaru? Nimic sau poate că va exista cîndva, cineva să vadă în alegerea Mariei Olaru ca șef al Federației Române Gimnastică pasul logic și necesar pentru noi performanțe ale fetelor noastre în gimnastica mondială, obținute însă cu totul și cu totul pe alte baze. În fapt, nu e un un gest al României pentru Maria ci o nouă ocazie pe care ne-o acordăm nouă înșine de a face lucrurile bine. Talente avem cu carul, doar să fie descoperite, o Mărie avem, ce mai așteptăm?

În izmene strămoșești spre mîntuire sau întrebări incomode despre judecata neamurilor

Mai citim pe ici pe colo tot felul de remarci legate de măreția poporului nostru, cît de tari sîntem ca nație și mai ales cît de creștini sîntem luați la grămadă, drept pentru care vom fi mîntuiți la pachet cu tot neamul. Nu contează că poate unii români nu vor să fie creștini sau că au decis că nu ortodoxia e locul unde ei se regăsesc cel mai bine, România va fi mîntuită în grup.

Nu vreau să spun că țara sau mediul în care crești nu are influență asupra alegerilor pe care le facem în viață, dar de la această influență și pînă la mîntuirea la pachet e cale lungă.

În contextul startului campaniei prezidențiale, Victor Ponta, speculînd probabil sensibilitatea românilor la tot ce nu este ortodox, îl numește pe Klaus Johannis neo-protestant. Lucrurile nu se opresc aici pentru că e neapărat nevoie să se vorbească din nou despre mîndria de a fi român și alte lucruri care vin în oferta asta.

Nu-mi propun o analiza a gafei primului ministru că au făcut-o alții deja mult mai bine ca mine, dar întrebările pe care le ridică Paul Dragoș Aligică despre urmările pe care le poate avea un astfel de discurs sînt cît se poate de importante, chiar dacă tonul este ironic. Și pentru că statusurile de Facebook au o viață scurtă, mi-am spus că e păcat ca aceste întrebări să dispară în neantul perisabilității timeline-ului de Facebook, de aceea cu permisiunea autorului, am preluat întreaga sa postare aici.

 

„Lăsând deoparte ideea primitivă și lipsa de imaginație, responsabilitate și bun simț a consilierilor lui Ponta și PSD care au găsit cu cale să introducă tema tradițional-patologică etno-ortodoxistă în campania electorală, să formulăm o problemă mai mult teologică sau filosofică, tangentă la această poveste penibilă cu proști.
N-am înțeles niciodată care e treaba cu ideea asta că ne mântuim etnografic și în grupe și pe serii, ca la cantină. Adică îmbrăcați în izmene strămoșești și cu cojoace și grupați pe turme demo-lingvistice sau antropologic-genetice.

Înțeleg că există și o speculație teologică cum că suntem judecați și ne mântuim ca neam, in corpore, dar cum vine lucrarea asta și care e mersul ei logic, nu e clar decât în mintea celor ce afirmă ideea.

Una la mână: Dacă judecata de apoi este o chestie de grup, care e măsura individuală a responsabilității fiecăruia pentru sufletul și mântuirea sa?

 

Doi: Judecata lui Dumnezeu este pe bază de tendință centrală? Medie națională? Mod, mediană? Important să știm, ca să ne mobilizăm ca națiune.

Trei: Dumnezeu are o problemă serioasă de taxonomie și clasificare cu neamurile astea. Când face grupele, ce criterii folosește? Genetice? Lingvistice? Culturale? Iohannis ăsta unde intră? Faptele lui de corupție se contabilizează la nemți sau la români? Sau nici la unii, nici la alții, ci la sași. Dar Voronin? Basarabenii merg separat la judecată? Sau ne strică nouă media națională? Dar poporul cunoscut mai nou ca gens de voyage? Gențile de voiaj din Franța se pun la noi sau la ei? Dar machedonii? Că e serios aportul lui Gigi aici…

Oltenii intră la socoteală națională sau mai bine trebuie lăsați să se ducă exact unde, așa și cum îi duce mintea și cum se vede zilnic la TV și în presă de la o vreme?

Deci e greu: Etno-teologia nu e o disciplină ușoară și polticienii și amicii lor care se joacă cu ea habar nu au în ce se bagă.

Serios acum: Să vă fie rușine. Iresponsabili și lipsiți de cel mai mic bun simț sau imaginație politică. Lumea e pe un butoi de pulbere și jur și voi vă jucați cu chibritul. Nu e malpraxis ce ați făcut, e mai rău.”

Odă liderilor leneşi

Textul acesta a fost publicat aici iar eu l-am preluat cu permisiunea proprietarului blogului.

No, treaba stă cam aşa, sînt sigur că s-au scris multe sute de metri cubi de cărţi despre liderşip şi despre ce să faci şi cum să dregi să devii un lider de succes. Una dintre calităţi care se cere este implicarea sau proactivitatea care sînt, evident, stric legate de hărnicie. Am auzit multe poveşti de prin firme mici şi multinaţionale în care oamenii de la nivele de începători dădeau din coate  într-un anume fel ca să priceapă şefii cît sînt ei de harnici. Cum rămîne cu oamenii care sînt mai timizi dar la care în schimb le merge mintea la soluţii de a economisi timp, energie şi nu în ultimul rînd bani? Ce şansă au aceşti oameni într-o cultură care încurajează agitaţia cu mai mult sau puţin folos? Nu prea mare, doar dacă se întîlnesc, providenţial, cu un om de felul generalului von Moltke care să aibă o viziune mai diferită a slujbei dar vai, atît de eficientă.

Aşadar, trăiască inteligenţa, trăiască lenea, trăiască satisfacţia lucrului început şi dus la bun sfîrşit cu eforturi minime, dacă se poate în timp ce liderul doarme de amiază, căci despre asta e vorba, nu încurajăm puturoşenia ci lucrul făcut bine cu energie minimală.

Lenea în viziunea unui general de armată

 

„Helmuth Karl Bernhard Graf von Moltke (1800 – 1891) a fost un general prusac Șeful Statului Major General (Großer Generalstab) al armatei prusace și un mare strateg.

 

Imediat după numirea în funcție, a trecut la reforme, între care și modul de instruire și promovare a ofițerilor.

 

În acest scop, i-a evaluat după două criterii:

  • gradul de inteligență (de la proști la inteligenți)
  •  atitudinea față de muncă (de la leneși la harnici).

În baza acestor criterii, au rezultat patru grupe / tipuri de ofițeri:

A:  prost și leneș

B:  inteligent și harnic

C: prost și harnic

D:  inteligent și leneș

Ofițerilor din categoria A, proști și leneși, le-a dat sarcini simple și repetitive. Aceștia nu mai puteau înainta în cariera militară. Este posibil ca într-o bună zi să le vină o idee bună, dar mai important, nu creează probleme.

Moltke considera că ofițerii din categoria B, inteligenți și harnici, erau obsedați de micromanagement (se pierd în mărunțișuri) și, prin urmare, sunt lideri de slabă calitate. Era posibilă o promovare, dar nu până la nivel de ofițeri de Stat Major. Acești ofițeri dădeau certitudinea că ordinele vor fi îndeplinite la timpși întocmai, în toate detaliile.

Ofițerii din categoria C, proști și harnici, erau considerați periculoși. Moltke afirma că aceștia ar trebui să fie supravegheați permanent, ceea ce este inacceptabil în armată. Deoarece ar fi putut crea probleme grave, greu de remediat, aceștia au fost scoși din armată.

Ofițerii din categoria D, inteligenți și leneși, erau cei pe care Moltke îi considera cei mai potriviți pentru cele mai înalte funcții de comandă. Acești ofițeri erau suficient de inteligenți ca să știe ce trebuie făcut, dar și suficient de leneși, pentru a găsi cea mai ușoară și simplă cale de a atinge obiectivul cerut.

Este adevărat că lenea singură nu este productivă. Ea trebuie combinată cu inteligența. Oamenii leneși și inteligenți au un avantaj în societate și sunt cei mai nimeriți pentru rolul de lider într-o organizație.”

Nota mea de final: liderii leneşi şi inteligenţi mai au o calitate mare de tot, permit ca în jurul lor oamenii să se dezvolte, să se formeze, să ia decizii singuri şi astfel proeictul lor va merge mai departe şi cînd aceştia se vor retrage din slujbă sau de pe planetă.

Votez cu Peter Costea, pentru că fără Familie nu avem viitor

Din capul locului spun că nu sînt plătit de Peter Costea să scriu acest material. Am stat de vorbă doar două minute cu domnia sa cu ocazia Marșului pentru Viață de la Cluj. Sincer să fiu, acum doi ani nu aș fi dat o mare importanță familiei din perspectiva din care voi scrie acest material. Ochii mi-au fost deschiși de un articol despre familie scris de Mirel Axinte, articol care poate fi găsit aici. Pentru a înțelege demersul articolului meu, e important să citiți materialul de care am amintit. O spun pentru că am mai scris articole în care am făcut trimitere la un alt site, și doar 5% din cititori și-au luat timpul să o facă.

De fiecare dată cînd ne gîndim la Familie, cred că avem în minte două aspecte: ce educație să le oferim copiilor și în ce condiții materiale cresc aceștia. Nu sînt lucruri de lepădat și nu doresc să le minimalizez importanța, dar mărturisesc că mulți ani de zile nu am avut în vedere un alt aspect de care am dat atunci cînd am citit articolul lui Mirel. Desigur, cunoscătorii de doctrine politice vor rîde de mine, pentru că Familia este o parte fundamentală a doctrinei conservatoare.

Nu e un lucru nou că atacurile comuniştilor, şi mai nou ale neoliberalilor sau progresiştilor, s-au îndreptat asupra Familiei. De ce? Pentru că Familia este izvorul inegalităţii sociale, ea este „fabrica” care „produce” viitori adulţi care vor începe viaţa de pe poziţii „privilegiate” faţă de copiii ai căror părinţi au fost pierde-vară sau iresponsabili. Şi e foarte bine că este aşa.

Cum devine familia sursa principală a inegalităţii sociale? Prin munca pe care o fac părinţii, aceştia nu fac decît să le ofere copiilor un viitor mai bun, adică educaţie, acces la informaţii sau experienţe care să-i ajute pe viitor, condiţii de viaţă mai bune şi chiar acces la surse de finanţare foarte avantajoase cu dobîndă 0 (banii sau averea familiei). Cu cît Familia are tradiţie mai bogată într-un anumit domeniu şi a reuşit să transmită urmaşilor ei valori, know-how şi averi, cu atît aceştia au start mai bun în viaţă şi cu atît e mai detestată de progresişti. Comparaţi familia de mai sus cu „rezultatul” pe care îl produce o familie destrămată, fără un sistem de valori clare, cu părinţi cărora nu le pasă de copiii lor. Găndiţi-vă cîte lucruri bune aţi învăţat de la părinţii şi fraţii voştri, gîndiţi-vă şi la greşelile pe care le-aţi văzut la părinţi, pe care nu doriţi să le repetaţi la rîndul vostru.

Lucrul cel mai important pe care l-am văzut cu alţi ochi după ce am citit materialul de mai sus a fost interacţiunea de zi cu zi dintre copiii noştri. Avem 4 copii, cu vîrste de la 4 la 12 ani. Imaginaţi-vă cîte alianţe se fac şi desfac doar în cîteva ore dintr-o zi, cîte şicane îşi fac unii altora, cum, fără să fie conştienţi învaţă arta negocierii sau a compromisului, uneori reciproc avantajos, alteori perdant pentru una din părţi. Învaţă adevărul dureros că atunci cînd e ziua unui dintre fraţi, doar el primeşte cadou, iar restul sînt „discriminaţi”. Într-o familie cu resurse limitate, cu copii aflaţi la diferite vîrste, cu abilităţi diferite, nu ai cum să-i împaci pe toţi şi să fie toţi mulţumiţi aşa cum ar vrea progresiştii prin demersul „politically correct”.  Dar nu asta ne aşteaptă de fapt şi în viaţa de adult?

Familia este mediul în care ideea de competiţie îşi arată ambele feţe, cea care te face mai bun sau puternic, dar şi acea în care adversarii luptă murdar pentru a-şi atinge scopurile. Constatam cu soţia mea că vîrsta la care cel mai mic copil învaţă să meargă pe două roţi, scade vizibil la cei mai mici copii. Al treilea copil a învăţat să meargă pe două roţi înainte să aibă 5 ani, iar al patrulea la 4 ani si 3 luni. De ce? Pentru că îi vedea pe fraţii mai mari şi luni de zile a încercat să-i imite, fără să ştie că el încă nu e pregătit fizic pentru asta. Dar tocmai că copilul nu ştie că nu poate îl face să nu renunţe şi într-o zi va reuşi. Involuntar sau voluntar de  multe ori, fraţii mai mari pun o presiune fantastică pe cei mai mici, şi încearcă să cîştige de multe ori prin şmecherii, chiar trişînd, pe care doar ei le ştiu datorită vîrstei şi experienţei. Dar nu asta ne aşteaptă de fapt şi în viaţa de adult?

 

Explicam printr-o postare pe facebook că copiii noştri au sume diferite de bani economisiţi. Sînt discriminaţi la acest capitol, datorită diferenţei de vîrstă care influenţează şi modul în care pot face mai mulţi bani. Patru copii, aceiaşi părinţi, mediu de locuit la fel pentru toţi şi cu toate acestea avem o inegalitate socială chiar sub nasul nostru. Încercarea stupidă de a le egaliza „averile” ar cauza o imensă nedreptate. În loc de asta nu e mai înţelept ca copiii să înveţe să accepte diferenţa de averi dintre ei, să nu fure unii de la alţii şi să exploateze oportunităţile de a face mai mulţi bani dacă vor aceasta? Cît de naivi putem fi să credem că în viaţa de adult cineva va putea egaliza averile oamenilor fără să cauzeze şi mai mari nedreptăţi? Dacă nu mă credeţi întrebaţi-i pe părinţii voştri cum s-au făcut colectivizările în România în anii de după război.

Rolul familiei în societate nu se termină odată ce am devenit adulţi.  Familia poate deveni şi loc de refugiu dacă în viaţă am făcut greşeli, o cetate în care te regrupezi şi poţi pleca mai departe dacă doreşti asta. De asemenea, fiul risipitor s-a întors tot în familie.

De ce ne mai mirăm atunci că Familia a devenit ţintă de atac în ultimii ani? Cei care sînt creştini ştiu că e o cetate sub asediu într-un război spiritual, care poate fi observat uşor dacă privim cu atenţie. Fără Familie nu ai decît oameni fără un sistem de valori, nepregătiţi pentru viaţă, uşor de manipulat şi controlat.

Intrarea României în Uniunea Europeană ne-a adus cu sine şi lucruri bune, amintesc aici doar două aspecte importante: libera circulaţie a mărfurilor şi libera circulaţie a persoanelor, resurse importante de prosperitate materială şi dezvoltare spirituală.

Dar UE vine la pachet cu lucruri urîte, iar acestea sînt atentatul la valorile Familiei tradiţionale, corectitudinea politică prin care se încearcă eliminarea diferenţei dintre oameni, meritocraţia, dobîndirea unor avantaje materiale fără ca beneficiarul să fi depus un efort în acest sens. În numele libertăţii de expresie sînt promovate persoane şi obiceiuri imorale care pun în pericol chiar existenţa omenirii. Aşa cum spunea cineva, dorinţa comunităţilor de homosexuali nu este să aibă drepturi egale cu restul lumii, deja le au în majoritatea ţărilor civilizate, dorinţa lor este să domine, iar pentru aceasta niciun efort nu va fi prea mic, iar canalele de mediatizare vor fi din cele mai diverse şi neaşteptate, cel mai recent exemplu fiind Eurovisionul din acest an. Nu mai amintesc de promovarea culturii morţii prin încurajarea avortului şi a lipsei de apărare a dreptului de viaţă al celor nenăscuţi.

Aş putea să scriu pînă mîine dimineaţă de pericolele care ne stau în faţă, dar mă opresc aici şi pentru că ştiu că le ştiţi şi voi. Haideţi să trecem acum la candidatul nostru.

Ce-l recomandă pe Peter Costea pentru Parlamentul European? Mergem prin argumente cu ajutorul liniuţelor, aşa cum îmi place mie cînd e vorba de lucruri concrete şi mai uşor de explicat:

  • implicarea anterioară în România în proiecte ce ţin de familia tradiţională.
  • diverse memorii adresate PE şi diverselor ambasade, ca protest la diverse iniţiative care afectau familia tradiţională, acestea se pot vedea accesînd acest link . Toate aceste activităţi îmi demonstrează că omul are o expertiză vastă asupra domeniului şi nu s-a trezit peste noapte că vrea să devină apărătorul Familiei doar că dă bine.
  • are experienţă vastă în domeniul avocaturii în SUA. Mă face să cred că această experienţă îl va ajuta să pledeze foarte bine ca avocat al Familiei în PE.
  • excelentă reputaţie morală de care se bucură în rîndul unor lideri în care am încredere (ştiu, aici vă întrebaţi în ce măsură trebuie să aveţi încredere în mine ca să aveţi indirect încredere în oamenii de care vă vorbesc).

Sînt rare ocaziile în care România are un om aşa de bine pregătit care să nu fi fost mînjit de sistemul nostru politic, iar faptul că nu are notorietate nu ar trebui să ne împiedice să-l votăm.

Pentru ca domnul Costea să intre în PE, are nevoie de aproximativ 150.000 de voturi, în funcţie şi de rata de participare la alegeri. Va fi pe poziţia 21 pe buletinul de vot.

Deşi timpul este extrem de scurt pînă la alegeri, avem şanse să adunăm numărul de voturi necesare dacă ne mobilizăm cum trebuie. Pentru aceasta am creat şi un grup pe Facebook, în care vă invit să adăugaţi doar 20 de prieteni de-ai voştri, de nădejde, care nu s-ar supăra şi care să invite la rîndul lor alţi 2o de oameni care să ducă vestea mai departe.

Linkul către grup este aici

Dacă v-am convins prin materialul meu nu ezitaţi să daţi share la articol, nu se supără nimeni.