Cum a mers recuperarea post Covid?

Am ajuns acasa in 20 octombrie (2021), internat in 8 octombrie, dupa 5 zile pe ATI si restul in saloanele destinate celor infectati cu COVID. Odata iesit de la ATI doza de oxigen s-a diminuat substantial, de la 60 de l/minut prin sistemul CPAP la 12 l/min in prima zi de stat pe salon, cu reducere treptata a dozei in urmatoarele 4 zile, astfel ca in a 4 zi nu am mai avut nevoie de oxigen suplimentar. Afectarea la plamani conform radiografiei la iesirea din spital era 10-15%.

In primele 4 zile pe salon beam foarte multa apa, cam 3-4 litri pe zi, pentru ca asa simteam nevoia si nu pentru ca imi doream asta. Dupa ce am renuntat la masca de oxigen aveam o senzatie foarte nasoala de gura uscata in timpul somnului, am realizat ca m-am obisnuit sa dorm cu gura deschisa (probabil din cauza purtarii mastii) lucru care ma trezea din ora in ora. In alta ordine de idei, am refuzat sa primesc medicatie impotriva anxietatii care printre altele avea efecte secundare somnolenta, astfel ca nu dormeam mai mult de 4-5 ore pe noapte.

Odata ajuns acasa noptile de „insomnie” au continuat cel putin pentru inca o saptamana (4-5 ore pe noapte), spun insomnie cu ghilimele pentru ca nu ma deranja acest lucru. Ma bucuram ca traiesc iar insomnia face parte din viata. Senzatia de gura uscata a continuat pentru inca cel putin o saptamana si din cauza ei ma inca ma trezeam din ora in ora. In a doua saptamana am inceput sa dorm noaptea din ce in ce mai bine si m-am apropiat de cele 7-8 ore cat e normalul pentru mine.

In ultimele 2 zile din spital am fost invatat cateva exercitii de respiratie care sa ajute plamanii iar apoi ajuns acasa am cautat un medic pneumolog pentru mai multe sfaturi.

Dpdv al efortului fizic in prima saptamana mi s-a recomandat plimbari la pas, in a doua saptamana mars fortat iar in a treia saptamana alergarea usoara. In loc sa apelez la marsul fortat am preferat sa imi iau cosul cu mingi si sa merg pe terenul de tenis sa fac singur antrenamente. Eram curios daca organismul imi va da semnale de alarma ca e prea mult pentru el. Si mi-a dat, am inceput sa fac usoare, foarte usoare exercitii de incalzire cam 30% din ce faceam inainte si am ametit. Pe langa asta pulsul imi era foarte ridicat corelat la gradul de dificultate al exercitiului. Am facut 1 ora de servicii la tenis si cam asta a fost.

In urmatoarea saptamana, a treia de la iesirea din spital am mers din nou la tenis, de data aceasta am ales sa fac returul din serviciu, si am fost la limita sa ametesc. Din nou pulsul a fost mult mai mare decat de obicei dar pe de alta parte ma simteam mai bine decat cu o saptamana in urma.

La ATI am pierdut 6 kg in 5 zile, si din grasimi dar si ceva masa musculara (am 1.8 m, aveam 98 de kg la internare si am venit acasa cu 92 de kg, desi mancarea a fost foarte buna in spital). Aproximez ca cel putin 50% din forta musculara s-a diminuat fata perioada de dinaintea spitalizarii, insa vedeam ca de la o saptamana la alta ea se imbunatateste.

In a patra saptamana de la externare am participat deja la o competitie de tenis la dublu, care e mai putin solicitanta insa te pune la incercare. Pulsul imi era foarte ridicat din nou insa nu am fost in situatia de a avea ameteli.

Mintal, in primele 2-3 saptamani de la iesirea din spital am fost foarte agitat si ma concetram extrem de greu pe sarcinile pe care le aveam de facut, in plus am devenit foarte uituc. In prima saptamana imi lua foarte mult timp sa scriu ceva la calculator dar am acceptat situatia.

In ciuda unor recomandari, nu am fost la camera hiperbarica.

Azi 22 decembrie ma simt foarte bine si fizic si mintal, unitatea de masura fiind capacitatea de a rezista la un antrenament de tenis intens, lucru confirmat de multe ori in ultimele saptamani.

Ce am scris aici nu sunt sfaturi medicale ci pur si simplu descrierea unor stari in speranta ca cuiva ii va fi de folos.

Irina Bara – despre „chimie” în tenis și alte lucruri serioase

Am descoperit-o pe Irina Bara în urmă cu câțiva ani în cadrul unui interviu acordat sitului treizecizero.ro, în standul pe care aceștia îl aveau amenajat la turneul WTA de la București.

Am fost impresionat de maturitatea ei, bunul simț, calmul sau atitudinea lejeră (laid back cum spun englejii) și nu în ultimul rând modul în care își structura răspunsurile.

Urmărind apoi actitivitatea ei profesională, inclusiv pe social media, am remarcat finețea și echilibrul modului în care Irina comunica și mai ales simțul umorului cu tente de autorionie, lucru pe care nu multe persoane cu expunerea ei au curajul să-l facă public, aspect care dezvăluie un om complet, sigur pe sine și degajat (in sensul bun al cuvântului) în legătură cu crede lumea despre el.

Cele 4 titluri la dublu din această toamnă m-au obligat să nu mai amân un interviu pe care îl plănuisem de ceva timp, așadar hadeți să înșirăm întrebările.


Irina, recolta de toamnă a fost bogată pentru tine anul acesta (nu că am minimaliza traseul fantastic de la RG de anul trecut) alături de Ekaterine Gorgodze. 
Am fi fost tențați să credem că atmosfera generală de la Cluj (oraș pe care am înțeles că-l îndrăgești) a contribuit semnificativ la aceasta, dar se pare că a fost mai mult decât atât. 
Poți să ne iei cu tine în culisele acestor rezultate? Cât a fost pregătirea poate mai specifică, cât e chimia dintre tine și Ekaterine, cât a fost sanșă?

Intr-adevar, rezultatele obtinute in ultimele saptamani in proba de dublu au fost ceva de vis, atat pentru mine cat si pentru partenera mea, Ekaterine Gorgodze. 

Ca in orice in viata, ai nevoie si de putina sansa, iar noi am fost norocoase sa beneficiem de ea la inceputul parteneriatului nostru, mai exact inainte de turneul WTA 125 de la Karlsruhe pe care ulterior l-am si castigat impreuna.
Desi suntem colege si prietene de multi ani, nu am avut ocazia sa jucam impreuna in proba de dublu, pana cand la Karlsruhe am ramas ambele fara partenere si am fost nevoite sa ne inscriem in ultimul moment impreuna.

Asa a inceput totul, dar pe teren ne-am simtit ca o adevarata echipa si am decis sa jucam impreuna la toate turneele pana la sfarsitul sezonului. Cred ca a mers destul de bine.

Nu pot sa spun ca ne-am antrenat diferit, ci pur si simplu avem o chimie extraordinara pe teren si ne completăm foarte bine ca echipa.

Irina și Ekaterine la sfârșitul finalei de dublu a turneului de la Cluj

Ai jucat dublu alături de multe jucătoare de top și întotdeuna ai fost la înălțime. Care e abordarea ta?

Pentru mine proba de dublu este mult mai relaxanta decat cea de simplu. Jucand la majoritatea turneelor si simplu si dublu, de multe ori am 2 meciuri in aceeasi zi. 

Desi este destul de solicitant, atat fizic cat si mintal, proba de dublu simt ca imi mai ofera inca o sansa dupa un meci de simplu mai putin fericit. Plus ca aici, spre deosebire de simplu, nu esti singur in teren. Ai o partenera care este alaturi de tine de la inceput pana la sfarsit.

Cum ai descrie echipa pe care o faci cu Ekaterine? Care sunt punctele voastre forte, unde mai trebuie să munciți?

In momentul de fata cea mai buna descriere pentru echipa noastra este Dreamteam. 

Ne simtim foarte bine impreuna si avem mare incredere in echipa, dar stim ca pentru urmatorul pas va trebui sa facem mai multe antrenamente speciale pentru proba de dublu. 

Pana in prezent, atat eu cat si ea ne am concentrat mai mult pe simplu, dar sper ca in urmatorul sezon o sa le facem pe ambele la cel mai inalt nivel. 

Este evident că o jucătoare profesionistă nu poate reuși fără sprijinul familiei și aici nu mă refer doar la partea financiară.  E nevoie și de latura ce ține de personalitate și caracter, și de modul în care aceastea sunt influențate de către ceilalți membri ai familie?
Ai putea să descrii modul în care familia te-a sprijinit? 

Din acest punct de vedere m-am considerat intotdeauna o norocoasa. Desi tatal meu este antrenor de tenis si a jucat la randul lui acest sport, a gestionat impecabil intreaga mea cariera, fara sa puna presiune, fapt care m-a facut sa iubesc tenisul si sa il practic de placere. Nu este usor ca tatal sa iti fie si antrenor, sunt putine cazuri in circuit, dar sunt mandra de cum ne-am descurcat noi si nu as schimba nimic.

Cand vine vorba despre familie, tind sa vorbesc prima data despre tata. Asa m-am obisnuit si asa e normal intr-un interviu legat de tenis, el fiind antrenorul meu, dar un rol la fel de important l-a avut mama, care desi nu s-a ocupat de partea de tenis, a avut grija ca eu sa primesc o educatie exemplara si s-a asigurat ca daca decid sa nu urmez drumul tenisului de perfomarnta, mai raman si alte variante. Ea este inginer la origini (la fel ca tata de altfel), dar de peste 15 ani este profesoara de informatica. Mama a fost cea care m-a ajutat sa tin pasul cu scoala, ceea ce a fost extrem de greu la ritmul in care calatoream si este cea de la care am dobandit calmul meu. 

Tin sa o mentionez si pe sora mea, care desi este mai mica decat mine cu 4 ani si 6luni, este intotdeauna prietena de care am nevoie, si un excelent partener de antrenament. Ca sa nu mai mentionez asistenta pentru orice problema care se poate rezolva de la distanta.

Sunt sigura ca nu as fi ajuns unde sunt astazi fara ei, si le sunt vesnic recunoscatoare pentru sacrificiile facute.

Mai am o singura dorinta: sa pot petrece mai mult timp cu ei.

Majoritatea jucătorilor din România nu reușește să facă cu succces pasul de la juniorat către seniorat. Excludem aici latura financiară ca principala cauză și ne rezumăm la celelalte resurse.
Ce anume trebuie să facă și de ce resurse are nevoie un junior să poată să aibă o carieră de succes?

Trecerea de la juniorat la circuitul pro este una extrem de dificila din toate punctele de vedere. La juniori ai adversari de varsta ta, poate mai mari sau mai mici cu 1-2 ani, iar la seniori poti avea adversari de orice varsta. Asta te forteaza sa te maturizei cat mai repede.

Eu am facut trecerea asta treptat, am intampinat multe dificultati, dar continuand sa fac lucrurile corect am reusit in cele din urma.

Pe mine m-a ajutat mult sa am o rutina sanatoasa (alimentatie, odihna, recuperare), si pot spune ca pana in ziua de azi am avut accidenatari minore. Sper sa ramana asa.

Care este rutina ta de a te pregăti înainte de un meci?

Imi place sa abordez ziua in care am  meci la fel ca orice alta zi. Mă mentine mai relaxata sa nu schimb prea mult rutina ci sa fac lucrurile in ritmul meu. De cand ma trezesc totul decurge dupa un anumit program, pana inainte de meci cand incalzirea devine mai intensa decat ar fi in mod normal inaintea unui antrenament.

Imi plac mult exercitiile de reactie si imitarile cu racheta in mână.

Știm că ți se șoptește din când în când întrebarea, nu ar fi mai bine să te focalizezi pe dublu? Până acum răspunsul era negativ și bine argumentat.
Rezultatele din acest an te-au făcut să-ți schimbi puțin opinia?

Raspunsul meu va fi acelasi. Consider ca, mai am multe de îmbunătățit și in proba de simplu, nu cred ca este momentul inca sa ma axez doar pe dublu. Nu este usor sa le faci pe ambele la nivel inalt, însă pana acum am reușit sa gestionez destul de bine situația.

Care sunt lucrurile care îți aduc o împlinire sufletească?

Intotdeauna timpul petrecut acasa cu familia mea este prețios, deoarece îmi oferă multă energie și dorința sa îmi duc la bun sfârșit toate planurile. 
Fiecare victorie mare îmi aduce bucurie, deoarece îmi demonstrează ca nu am muncit in zadar de la 4 ani și munca mea e răsplătită.
Însă cele mai importante victorii pentru mine sunt cele in care familia mi-e alături și ne putem bucura împreuna de toate realizările.

Care sunt sporturile pe care le urmărești în afară de tenis?

Formula 1, handbal, fotbal, schi și patinaj artistic.

Pentru 2022 îți dorim multă sănătate atât ție cât și celor dragi, înțelepciunea de a lua cele mai bune decizii pe teren și în afara lui, experiențe de genul roller coaster-ului cât mai puține, și victorii mult mai multe decât teste PCR!

Mulțumesc frumos și multe multe aprecieri pentru toți cei care mă urmăresc și mă susțin!

5 zile pe ATI, secția COVID

Am decis să scriu acest articol în urma experienței pe care am avut-o cu Covid cînd am petrecut 5 zile la ATI într-un spital din Cluj Napoca.

Sînt Călin Vălean, am 48 de ani, căsătorit de 21 de ani, avem 4 copii, sînt creștin baptist practicant (de 25 de ani) cu multe căderi personale. Dețin o mică firmă,
Am doi părinți fantastici precum și o familie lărgită extraordinară.

Nu scriu acest articol pentru publicitate sau glorie personală, nu am nevoie de ele, sunt extrem de fericit că încă sunt în viață, iar orice sumă de bani pe care aș primi-o nu valorează nimic în comparație cu fericirea pe care o am acum să fiu alături de familie și cei dragi din afara ei, zdrobit și curățit de Dumnezeu și nu mort, din contră, mai viu ca niciodată cu o minte și o inimă sensibile la oamenii din jur.

Materialul va conține note personale precum și chestiuni mai generale pentru că doresc să redau lucruri care mi se par importante, cu gîndul de a-mi ajuta semenii și țara în care m-am născut.
Nu sînt naționalist și cu atît mai puțin xenofob, însă toată formarea mea de bază din afara familiei se datorează unor oameni care au trăit aici, fie învățători și profesori foarte exigenți (mai ales cei de limba română și gramatică, nu mă judecați că scriu cu „î”, căutați pe pe internet de ce are sens) , antrenori de sport, teologi și oameni care îl slujesc pe Dumnezeu în mod autentic. Pe la 22 de ani am devenit pasionat de antreprenoriat și în mod evident am citit multe cărți scrise de autori străini, ele au fost doar reglajul fin a ceea ce exista deja. Nu în ultimul rînd, am fost tratat de oameni formați în școala de medicină românească (nu înseamnă ca medicina românească nu e conectată la cea internațională).

Dacă am greșeli de gramatică sau ortografie se datorează oboselii, grammar nazi, iertați-mă!

Nu voi mulțumi personal în acest material pentru că mi-e frică să nu îmi scape vreun nume și ar fi o mare nedreptate. Doresc să mulțumesc Bisericii Via, Bisericii Iris, tuturor oamenilor care s-au rugat și gîndit la mine, familiei restrînse și lărgite, prietenilor, medicilor și personalului din spitale, Îngerilor Informatori care au ținut la curent familia cu situația mea. Dumnzeu să vă dea înapoi înzecit cu bunătatea voastră!

Dacă tot ce voi scrie aici vă va conduce la o reflecție serioasă legată de viețile noastre lăuntrice, de Dumnezeu, la o reevaluare și reconsiderare a credinței, a rolului familiei, a Bisericii sub aspectul ei comunitar (indiferent de denominațiune atît timp cît e fondată pe crezul creștin), la o încetare a disputelor duse la extrem deja dintre vacciniști și antivacciniști (suntem foarte dezbinați ca societate acum și asta ne mută energia pe dispute în loc să avem grijă de oamenii de lîngă noi), voi fi foarte împlinit.
Fericit sînt deja, oricum!

În Numele lui Dumnezeu sau în numele decenței, dacă nu credeți în Dumnezeu, întreb, mai există un dram de umanitate în noi?

Perioada la ATI

Am ajuns la ATI după o perioadă în care m-am tratat singur acasă, 7 zile, apoi, deși am primit tratamentul potrivit de la medicul de familie acesta a venit prea tîrziu să oprească afectarea plămînilor, iar vina îmi aparține în totalitate.

Odată ajuns la Urgență am avut sentimentul că sunt pe mâini bune și pricepute (în sfîrșit aveam să aflu realitatea, de care nu am fugit niciodată atunci cînd momentul cerea să o aflu), în ciuda faptului că eram obosit mintal pentru că ultimele 7 nopți am dormit extrem de prost.
Doctorița de gardă căreia îi mulțumesc! (în ciuda unui program încărcat, cazurile s-au înmulțit între timp, și-a făcut timp să mă viziteze și pe ATI și pe salon, iar eu apreciez mult atunci cînd cineva își face timp pentru mine) a demarat procedurile de investigare a problemelor mele, care numai mici nu erau. Am avut șansa (pe care o apreciez enorm, în ciuda unor implicații probabil dramatice) să fiu plasat pe ATI la același spital la care am fost investigat la Urgențe. Privind în urmă sînt convins că eram în cel mai bun loc din România în care să fiu tratat. (nu vreau să jignesc alți medici din alte orașe)

Nu mă întrebați ce tratament am primit, nu vă spun, mergeți la medicul de familie, nu vă tratați singuri. E cea mai mare greșeală pe care o puteți face. Abundența de tratamente de pe internet vă dau iluzia că luați decizia bună, dar vă puteți înșela groaznic.
Vorba unui prieten care m-a sunat azi, eu cînd nu voiam să îmi fac o investigație serioasă la plămîni trăiam după o părere. Exact așa am procedat și eu.

Am scris aici un articol care a ajuta pe multă lume. Click pe link

Un checkpoint crucial cind iti evaluezi starea sanatatii in lupta cu COVID sau cînd butoul de panica îți salvează viața!

Am avut ușoară febră, tuse seacă din a 5 zi aproximativ și diaree. Nu am fost vaccinat.

După ce am revenit de la medicul de familie am început tratamentul și acesta ne-a recomandat un CT la plămîni (o radiografie) dar nu am găsit locuri libere pe centrele non covid, chiar dacă găseam realizez că nu aveau cum să ne primească pentru că eram pozitiv.

Apoi după încă 2 zile de tratament acasă, inclusiv cu ajutorul concentratorului de oxigen, la îndemnul unei prietene de familie (am mai fost îndemnat de prietenul de care vorbeam mai sus să fac asta dar eu eram expert și nu am luat în considerare) am decis sa sun la 112 și să cer o investigație plămîni.
Era seara în 8 octombrie, a 11 zi de boală iar saturația fără oxigen cînd mergeam la toaletă fără oxigen suplimentar, era în jur de 80% și chiar mai puțin. Vedeam că ea coboară în fiecare zi dar speram, greșit, că va reveni din timp ce eram pe un tratament venit de la medic.

Știu că repet, dar o fac să vă prindeți, eu credeam că merg spre bine cu boala pentru că gîndeam în termeni greșiți, o evoluam prin comparație cu gripe sau răceli din trecut care au fost cu simptome mai dramatice, febră mai mare, ameței, dureri de mușchi, tuse cu secreții, nas înfundat sau plin de muci. Aici ne păcălește pe cei mai mulți, pentru că mintea umană gîndește în tipologii construite pe zeci de experiențe din trecut, dar la covid nimic nu se potrivește cu acest cu ce știm.
Avem tonus bun, paracetamolul elimină febra (care e sub 38) rapid si ne simțim puternici. Pînă cînd vine ziua cînd plămînii ne sunt făcuți praf și atunci poate fi prea tîrziu.

Am ajuns pe secția ATI pe la miezul noptii plămînii mei arătau așa, un amic mi-a tradus rezultatul CT: lobii inferiori bilaterali și lobul mediu în dreapta prezintă afectare de 75%, lobii superiori bilateral au afectare 25-50%, (TSS=13/20, pt specialiști). Transaminazele 700.

Eram în sfîrșit mai liniștit că voi primi tratament de specialitate, pe de altă parte speriat de perspectiva intubării și a altor minciuni care se spun despre personalul de acolo. Da, este minciună să spui ca lumea moare la ATI din cauză că personalul e neglijent, nepăsător sau a practicilor greșite.

Condițiile au fost bune, dar la modul sincer aș fi stat și într-un beci umed ca la pușcăriile unde erau închiși anticomuniștii doar să știu că primesc îngrijirea de specialitate.

Nu există o cultura medicală în România, nici eu nu o am pentru că niciodată nu am fost măcar pentru o noapte în spital, de aceea voi descrie pe scurt ce se întîmplă la ATI. Nu mă pricep la termeni de aparate medicale.

Odată ajuns pe salonul ATI ești dezbărcat complet, ești dotat cu un scutec de adult, iar pe piept ți se pun diverși senzori pentru a fi monitorizat. Deja ești pregătit pentru prelevare rapidă de sînge, inclusiv de pe arteră, ai branule pe brațe care nu dor, doar să fii atent să nu le miști.

Ți se ia și telefonul personal și cred că e o măsură bună! Cum ar fi ca asistenta să aștepte după tine să termini coversația, că dacă ți-ar spune să închizi ai zice că e nepolitcioasă, în timp ce alți pacienți în stare critică au nevoie de ea?
în plus, tu ai de dus o luptă mintală grea, nu ai nevoie de distragerea atenției. Echipa de gardă are telefonul ei și va suna la familia zilnic și poți vorbi suficient. (familia de acasă trece și ea prin momente extrem de grele pentru că nu știe exact care e starea de moment dacă mai ales ești într-o stare critică)

Într-o parte ai aparatul de oxigen, iar în cealaltă parte există mai multe dozatoare foarte precise de medicamente lichide care îți intră direct în sistemul sanguin fără să mai treacă prin stomac, asemenea pilulelor.
Cînd medicamentul e pe terminate, aparatele încep să sune iar personalul medical vine la tine.
Mașina de oxigen cu mască CPAP are alertă dacă de exemplu iese oxigen pe lîngă mască sau din furtune, precum și alertă în caz că expiri într-un mod care te poate duce la epuizare. Cred ca mașinăria CPAP e confundată de multă lume cu intubarea pentru ca are doua furtune de aer care vin spre gura ta.

A doua zi dimineață două infirmiere te spală peste TOT, îți schimbă scutecul, patul, cearșaful, și dacă vrei, te bărbieresc. Credeți-mă, orice pudoare dispare instant, mintea ta e pentru lupta pentru viață.
Recomand să vi se aducă de acasă un scutec tip chilot, pentru că odată ce desfaci scutecul acele benzi nu mai stau la loc.
Urinezi într-o canistră extrem de practică pe care o ai cu tine, iar scaunul îl faci în scutec sau poți cere toaletă mobilă. Din fericire la mine nu a fost nevoie de niciunele pe toată acea perioadă.
Sunt convins că infirmierele au văzut la viața lor toate scenariile posibile așa că orice s-ar fi întîmplat nu ar fi fost o noutate pentru ele. Fiind primele persoane care te salută dimineața, au un rol foarte important pe lîngă serviciul lor, și nu o dată am avut parte de persoane vorbărețe asemenea unor țațe, care nu deranjează deloc ci chiar fac o atmosferă faină. Mulțumesc!

Ca un ultim pas, mi s-a luat verigheta (pentru evitarea infecțiilor) și am avut o imagine vizuală despre căsătoria noastră de 21 de ani se duce printr-o pîlnie spre hăuri adînci.
Atunci verigheta a devenit mai mult decît un simbol al unui legămînt, mai mult decît un indiciu că aparțin unei persoane.
Verigheta era un logo 3D, tainic, adunînd în el tot ce mai fi mai frumos și intens într-o relație. M-am rebrenduit cu logoul în salon după ce am venit de pe ATI. Ce bucurie!

Deși personalul medical e epuizat psihic și fizic pentru că unii nu au avut concediu de peste un an, lucrează cu combinezoane care provoacă un mare disconfort fizic, transpirație, iritare a pielii, și multe altele, acesta are grijă de cei aflați acolo. Mulțumesc!

Medicii rezidenți sunt o prezență foarte plăcută și datorită tinereții lor. Am avut parte de echipe extraordinare, care mi-au înviorat spiritul. Mulțumesc!

Asistentele/Asistenții sunt albinuțele care aduc și administrează medicamentele, îți mută branulele la nevoie și au grijă să ai tot timpul oxigen în doza prescrisă. Au una din cele mai grele misiuni pentru că sînt în mare parte a programului active avînd în grijă mai mulți bolnavi, trebuie să fie atente că medicamentele prescrise mie ajung la mine și nu la altă persoană, precum și la dozajul acestora.
Cînd au un moment de respiro, sînt în camera alăturată sau în zonă (avînd grijă de alții) 24 din 24, și au apărut de fiecare dată cînd aparatele dădeau alerte.

E mare lucru ca pacient să fie salutat cu „bună dimineața”, să fii atins pe mînă să ți se spună cum se cheamă persoana din spatele măștii și că va avea grijă de tine. Aș vrea ca și asistenții din toate celelalte centre din țară să facă așa. Sunteți oxigenul psihologic de care avem atîta nevoie. Mulțumesc!

Medicii de gardă și medicii specialiști sînt cei care decid tratamenul care ți se va administra. Ei analizează starea ta, rezultatul analizelor și apoi iau decizii. Au luat cele mai bune decizii pentru mine din prima. Mulțumesc!

În ultima dimineață de pe ATI doi saci negri au trecut pe hol la 3 metri de mine. Am fost surprins cît de detașat am observat asta. Eram încă în acea stare mintală care nu e egoism sau indiferență ci starea potrivită sa lupți pentru doar pentru viața ta.

Doar eu și Dumnezeu?

Situația mea era foarte gravă, nu știam acest lucru, am aflat ulterior de la familie și prieteni. Primele zile erau critice, iar eu deși am intrat pregătit să lupt mintal pentru mine, am clacat psihic a doua zi, mi s-a părut că medicii încă caută pe bîjbîite tratamentul potrivit și că încă nu l-au găsit.
Îi mulțumesc lui Dumnezeu că nu a fost așa, și încă o dată medicilor că au gîndit din prima un tratament care a funcționat!

A trecut noaptea de vineri în care am respirat doar cu masca CPAP, un model de mască care acoperă toată fața, ea poate deveni inconfortabilă după un timp și începe să te uzeze psihic.
(E foarte important ca pacientul să comunice cu personalul medical în caz că nu e ajustată bine.)

Sîmbătă dimineața soția mea primește un telefon de la RT prin care i se spune că biserica a format un lanț de rugăciune pentru mine. Acesta presupune ca zeci de persoane să se roage pentru tine preț de cîteva minute, să zicem de la ora 9 la 9.10, iar de la 9.10 la 9.20 altcineva să preia rugăciunea pentru acea cauză.

Context: după ce au murit acum cîțiva ani două persoane dragi răpuse de cancer, pentru care se ne-am rugat mii de oameni, eu nu mai vedeam rostul rugăciunii.
Nu pentru că ceream favoruri pentru mine ci pentru că eram dezamăgit că după atîta mijlocire Dumnezeu nu i-a ținut în viață pe cei doi.

În momentele ulterioare primirii veștii despre lanțul de rugăciune făcut pentru mine, am văzut o șină de roller coaster, formată cumva din segmente sub forma unor de verigi alungite de lanțuri, eu eram în primul vagonet și acesta a pornit pe șine în alte zone de energie.
Îmi spuneam, dacă sunt important pt atâția oameni care pun timp deoparte pt mine, merita sa lupt mai departe. Eu nu mor aici, vreau să mă întorc la ai mei!

Am întîlnit de multe ori oameni care se declarau creștini dar care din diverse motive nu mergeau la biserică, ignorînd dimensiunea comunitară a ei.
Avem impresia că totul e doar pe verticală, între noi și Dumnezeu ignorînd forța uriașă a dimensiunii comunitare a credinței pe care eu am exprimentat-o acolo la ATI. Vestea formării lanțului de rugăciune pentru cauza mea a fost triggerul care a declanșat dorința mea de a mă întoarce viu acasă. Eu doream să fiu viu, Dumnezeu a gîndit mai mult, m-am întors Viu!

Zeci de persoane s-au mobilizat să ne aducă mîncare gătită acasă pe perioada cînd eu am lipsit și le sînt profund recunoscător pentru grija arătată față de familia mea!

Desigur că Dumnezeu poate face minuni direct, nemijlocit, fără oameni, dar faptul că credința se manifestă și prin comunitate atestă rolul acesteia de netăgăduit.

Preoți, pastori, episcopi, (nu cunosc exact denumirea funcțiilor de conducere în Biserică în zona religiilor tradiționale și nu e momentul să le caut) încurajați oamenii să devină comunități autentice și nu doar grupări care frecventează o clădire Duminica. Nu există mod de organizare social mai puternic decît Biserica!

Doar ca exemplu, comunitațile de creștini protestanți sunt împărțite și pe grupuri de casă care se întîlnesc săptămînal, studiază Biblia (sub autoritatea duhovnicească a unor oameni care cunosc Biblia), se roagă unii pentru alții și se ajută cu tot ce e nevoie. E suficient să nu vii de două ori și lumea se interesează dacă ești bine si nu ai nevoie de ajutor. Într-un program de duminică dimineața cu sute de participanți e greu să fie observată absența ta.
Pe timpul verii se organizează pentru copii Școli Biblice de Vacanță în care aceștia sunt angrenați în tot felul de scenete.

O mare familie

Acum cîțiva ani mama a suferit o operație pe creier și apoi o fractură de bazin, ea a avut nevoie de multă și meticuloasă îngrijire. Tata a preluat acest rol și a făcut-o într-un mod în care nu mi-am imaginat că poate fi făcut de către un bărbat, atît de intens, cu răbdare, foartă multă dragoste și meticulos. Am realizat atunci că e puțin probabil ca o persoană plătită, chiar cu chemare, să aibă un așa nivel de implicare ca tata.
Tot tata a făcut naveta între casă și spital pentru diverse nevoie de ale mele.

La ieșire din spital am venit împreună cu el acasă, Doamne ce moment a fost!
Eram sfîșiat de realitatea că nu i-am mulțumit niciodată la modul profund pentru modul în care a avut grijă de noi și de mama, că am lăsat ca unele întîmplări din trecut să ne amorțească unele dimensiuni ale relației noastre, ochii îmi erau plini de lacrimi, el era copleșit de moment, îl rugam să tragă pe dreapta ca nu cumva să facem accindent, dar el m-a asigurat ca totul e ok. Știu că și-a luat porția de lacrimi multe zile cînd eu am lipsit dar Tata e un om tare mai ales atunci cînd momentul o cere.

https://calinvalean.wordpress.com/2013/11/01/tata-la-65-de-ani-antreprenor-samaritean-ticnit-anticomunist-vizionar/

De ce e nevoie de momente dramatice să ne reparăm relațiile dintre noi? De ce ne e greu să punem mîna pe telefon sau să mergem personal la cei dragi din familie sau dintre prieteni,și să facem primul pas în a repara ce e de reparat? Suntem siguri că am mulțumit destul, la modul în care să simțim că pleacă ceva din noi? Suntem siguri ca am îmbrățisat destul, că am mîngîiat și încurajat?

Parinții mei mai au 5 frați fiecare, așadar suntem o familie mare.
Soția mea are o familie ceva mai mică, dar extrem de unită și sensibilă la nevoile celor care fac parte din ea. Sunt copleșit de fiecare dată de modul în care cei din familia soției se mobilizează din proprie inițiativă cînd apare o nevoie.

A devenit o obișnuință să se facă mișto despre familiile cu copii mulți pentru că știți voi de ce. Credeți că veți evita bătrînețea și momentele în care va fi nevoie să fiți îngrijiți? Credeți vă veți avea banii necesari pentru a găsi persoana potrivită, dacă o găsiți, în caz că nu aveți niciun copil? (nu spun că copiii trebuie făcuți să ai îngrijire la bătrînețe dar există o lege a naturii care are sens)

Din păcate România are în diaspora aproape 3 milioane de oameni care pe bună dreptate și-au căutat un rost acolo. Nu am înțeles niciodată părinții care și-au abandonat copiii la bunici cu anii. Ei nu au cerut să se nască dar odată ce-i aveți aduceți-i lîngă voi, prezența voastră, modul în care le transmiteți tot ce știți despre viață, tot ce se întîmplă bun într-o famalie e mai important decît ultimul model de telefon mobil sau cele cîteva sute de euro bani de cheltuială.

Covid va lovi în bătrînii noștri care vor fi victime sigure în proporție enorm de mare. Pe lîngă faptul că sunt singuri vor cădea în capcana de a se trata așa cum știu ei și le poate fi fatal. E un efort prea mare ca cineva din familia lor să vină fizic alături de ei și să petreacă o vreme?

Obsesia verii 2021

De cînd eram copil tata a avut o idee aproape obsesivă, să fac sport. El juca tenis de cîmp pentru că la acea vreme Ilie Năstase și Ion Țiriac jucau pe marile terenuri ale lumii.

Așadar am fost trimis la gimnastică, pe care am practicat-o fără plăcere, în clasele primare, apoi au urmat atletismul si tenisul pe perioade scurte în gimnaziu. Eu nu aveam voie să am o copilărie ca a majorității, să vin de la școală să îmi fac temele și apoi să mă joc pe lîngă bloc, musai să fac ceva în plus, adică sport. (nu am fost abuzat).

În clasa a IX-a am început voleiul pe care l-am iubit foarte mult deși cantonamentele de pregătire fizică în România comunistă erau foarte dure și datorită lipsei apei calde de la cazare și a cantității de mîncare reduse comparativ cu nevoile unui sportiv. Alergam pe șinele de tren care înconjurau Satul de Vacanță de la Mamaia cu plămînii încinși la maxim datorită ritmului literlamente sufocant pe care îl impuneau colegii mai mari cu cîțiva ani care aveau alt ritm și capacitate de efort.

De cîțiva ani m-am reapucat de tenis la modul foarte dedicat, inspirat și încurajat și de povestea come-back-ului în top 10 mondial a lui Florin Mergea (alături de soțiia lui, Daiana, formează un cuplu foarte puternic, căutați pe net și veți înțelege de ce), ca pe o cale de a slăbi dar și pentru frumusețea sportului și a participarii la competiție.

(De ce ne neglijăm aspectul fizic acceptînd prin complacere să devenim obezi? Poate o persoană care se consideră creștină să se îngrijească de suflet și să își neglijeze sănătatea trupească prin modul în care se hrănește fără orice control?
De ce după ce ne căsătorim și sîntem lîngă persoana iubită nu sîntem la fel de atenți să ne îngrijim, nu spun să exagerăm cu timpul alocat, astfel încît să fim aranjați și îngrijiți de dragul celui de lîngă noi. Au fost multe momente cînd am fost delăsător sub scuza că sînt un tip flexat pe care nu îl interesează imaginea exterioară, si nu mai vorbesc de cele 20 de kilograme în plus. V-am spus că Dumnezeu m-a întors Viu acasă (și mai slab cu 6 kg) și aceasta a însemnat să îmi cer iertare soției mele pentru acele aspecte.)

Ceva interesant s-a întîmplat în această vară, ca niciodată a devenit o plăcere nebună să mă antrenez o dată pe săptămînă cu mingi pe care le primeam din coș, adică ele vin mai repede decît dacă juca cu cineva și lucrezi pe un ritm cardio foarte ridicat.
Nu o dată amețeam la antrenamente datorită intensitații lor, iar plămînii erau forjați la maxim. Cine și de ce mă împingea la asta? E doar pentru mine, pentru a mă pregăti pentru competițiile de amatori, sau o luptă mult mai dură avea să vină?

Nu sunt mare jucător, dar ideea e că atunci cînd lovești mingea de tenis trebuie sa expiri, contrar a ceea ce fac mulți jucători amatori care țin aerul în piept. Expirația în tipul loviturii te ajută să menții un ritm în care oxigenarea să se producă constant și altfel obosești mai repede.

Masca de oxigen CPAP pe care o primești la terapie și care ajută la repararea plamînilor afectați trimite un flux de aer către fața ta iar modul în care lucrezi cu acel flux e imprtant pentru procesul de vindecare a plămînilor. Pot apărea momente dese cînd nu te sincronizezi cu ea și să expiri mai repede, astfel te lupți cu fluxul de aer, iar asta poate duce la instalarea unei oboseli psihice.

E mai dificil să lucrezi cu fluxul de oxigen care vine spre tine prin sistemul CPAP (cu alte sisteme de oxigen e ușor pentru că au flux mai redus), pe bază de algoritm sau procedură, de aceea eu am făcut rapid tranziția către o imagine mintală. E cel mai ușor pentru creier să opereze cu ea.

De fiecare dată cînd fluxul de aer venea spre mine, el reprezenta mingea de tenis, iar cînd expiram eu loveam imaginar mingea de tenis, așa cum am învățat în anii recenți. Desigur că nu eram treaz non stop, așadar nu tot timpul jucam tenis, și cumva reușeam să stau în ”flow” cu oxigenul.

Meditație de „atlet” scrisă la 4 zile după ce am ieșit de pe ATI în care mulțumeam celor din grupul de casă (ca parte a comunității bisericești din care fac parte) pentru susținerea lor prin rugăciune:

„Acum zeci de ani plămânii mei mureau alergând pe șinele Satului de Vacanță din Mamaia, fără hidratare și alte băuturi de fițe.
Au mai murit de mii de ori în joaca de adolescent care se visa atlet de top.
Cluj arena și terenurile de zgură de tenis au fost și ele martori recenți la implozii pulmonare, căci delăsarea mea din ultimii zeci de ani m-a dus la obezitate și sedentarism.
O moarte pe ritmuri de văzduh dătător de viață, pentru în acele momente înveți cu adevărat care e cadența ta de a respira. Și la ce bun, ce mare șmecherie?!

Dacă de fapt joaca de-a marele atlet, era ceva foarte serios și nu o copilărie!?

O pregătire continuă pentru lupta din strunga morții de la ATI?
Cu masca pe figura, ce jalnică luptă, halal erou!

Ca un alai dantuitor pe adieri de văzduh, care vine de foarte departe, din trecut, din zilele luminoase fără griji, ceva incepe sa se lege.

Plămânii capătă simțuri noi și asculți ritmurile moleculelor de oxigen, rugăciunile fraților le învață unduiri miraculoase, știi fără putință de tăgadă că ele că te duc spre viață doar daca intri in sincron cu ele.

Altfel încăpățânarea de a le arăta cine ești, ce mare luptător ai devenit, te va obosi!

Ține-mă Doamne în armonie cu miracolul respirației chiar și printr-un tub de plastic dar mai mult, Da-mi Duhul Tau neperitor!

Mulțumesc pentru rugăciunile voastre!”

Unele modele de măști acoperă toată fața, există studii care arată ca pacienții pot suferi atacuri de panică, mai ales cei claustrofobi. Spuneți personalului medical acest lucru și veți primi medicație. Am primit-o și eu după cîteva zile și mi-a fost de folos.

Cred că pacienților le-ar fi mai ușor dacă personalul ar încerca să găsească imagini mintale care să fie ușor de înțeles și pus în practică cînd ești respiri sub CPAP. De exemplu, imaginează-ți că puful de la o păpădie vine spre tine iar cînd acesta se oprește, și nu înainte de a se opri, tu îl trimiți înapoi prin expirație.

M-a salvat sportul?
NU, dar a fost un element extrem de important în tot ce a fost la ATI , un lucru pe care nu poți să îl faci cu 1 lună înainte de o provocare mare. Cu cît practici sport mai mult cu atît ai șanse să treci cu bine în momente critice. (nu mai spun că nu sînt fumător)

În școală în România de azi se pune mult prea puțin accent pe sport.
Cauzele sînt multiple și nu le menționez. Covidul ne omoară azi dar sedentarsimul ne va ucide pe mult mai mulți, pe tăcute.

Soluțiile în linii mari despre care de ani de zile vorbește Dan Mașca un prieten de pe Facebook, de mulți ani de zile arată:

Repararea tuturor bazelor de sport , săli mici, terenuri de orice fel din școli, din orice domeniu și accesul liber la ele pentru copii și în afara orelor de școală.
Construcția a sute/mii de baze de sport pentru copii și demararea unor programe naționale pentru diverse sporturi predate de profesori din domeniu.
Stoparea risipei finanțării de către stat a cluburilor primăriilor în care bani publici merg spre anumite persoane private și crearea unui cadrul echitabil în care privații să fie tratați în mod egal în interesul tuturor copiilor.
Stoparea construcției de stadioane inutile în orașe mici care costă zeci de milioane de euro, iar banii să fie directionați spre proiectele de mai sus.

Ne mirăm că nu avem rezultate la olimpiadă dar baza de selecție a copiilor e extrem de redusă.

Dacă ați primit un impuls pentru exerciții deși nu ați mai făcut mișcare ceva timp, fosta campioană mondială și olimpică la gimnastică, nimeni alta decît Maria Olaru, are foarte multe exerceții utile pe youtube. Vă permit să începeți un program regulat fără să faceți febră musculară.

Vizitați canalul aici:

https://www.youtube.com/user/MariaOlaru99

Poate fi România o țară binecuvîntată pe viitor?

(Sînt ultimele paragrafe cînd vorbesc de țara mea.)

La modul general, macro, răspunsul meu e Nu, nu va fi necondiționat. Doar punctual, în oaze.

Statul român care s-a obligat prin lege să aibă grijă de oamenii nevoiași și-a abandonat copiii și familiile acestora. (Sînt de dreapta, consider că asistența socială trebuie să fie făcută de Biserică împreună cu alte ONG-uri dedicate iar privații să fie încurajați prin stimulente fiscale să doneze. Dar pînă una alta statul s-a angajat singur la aceasta și nu se ține de cuvînt).

În România mii de copii mănîncă de multe ori pîine cu apă și zahăr. Părinții au vina lor dar nu întotdeauna, unii sunt limitați intelectual, alții iresponsabili, alții au avut încercări grele.

Asociația Dragoste Desculță activează de cîțiva ani în județul Vaslui, recent și în Sălaj și Bacău.

Un model de slujire este aici, derulați în trecut pe pagină să vedeți de ce:

https://www.facebook.com/dragostedesculta

Cum ar fi ca românii să demareze un priect, Adopta un județ, în care oamenii să se organizeze sub forma unui ONG prin care să străbată tot acel județ și să găsească toți nevoiașii? Nu trebuie o echipa mai mare de 50-100 de oameni, să lucreze part time, și cu finanțare corespunzătoare vă spun că în 5 ani nu rămîne suflet de om care să nu fie ajutat dacă vrea și are nevoie în toată țara!

Apoi, nu poți prospera cînd risipești bani, uitați-vă la Elveția ca un exemplu de bună administrare și mergeți la Dan Mașca (mergeți pe cronologie în trecut, linkul contului are alt nume, nu fiți derutați) și vizitați celălalt link să vedeți exemple de guvernare:

https://www.facebook.com/cultura.inmures

România risipește bani pentru mii sau zeci de mii de posturi din administrație, pensii speciale (nu sunt împotriva lor categoric, fără nuanțe) care nu sînt corelate cu gradul de contribuție, contracte cu dedicație, care nu se justifică (nu am nimic personal împotriva „bugetarilor” în general și e nevoie de munca lor.)
Foarte multe lucruri se desfășoară într-un mod centralizat ceea ce înseamnă că un grup restrîns de oameni au acces la bugete uriașe fapt care poate duce la corupție și deturnări de fonduri.

Vedeți mai jos un stiu comparativ pe descentralizarea fiscală în România versus Elveția:


https://partide.amper.org.ro/ro/descentralizarea-fiscala-in-romania-si-elvetia/



De asemenea cred că România încă supraviețuiește pentru că încă mai avem oameni competenți, nu se știe pînă cînd). Sistemul de educație se reformează non stop și produce analfabeți funcțional la cote de neimaginat.
Cred pentru orice om care lucrează la stat și care ar putea fi concediat se va găsi un post decent în zona privată dacă există bunăvoință.
Oamenii ard literal în spitale pentru că învestițiile sînt adesea căpușate sau nu există, și puteau fi ceva mai multe locuri la ATI în comparație cu anul trecut (știu că acum nu sînt suficiente).

Nu sînt reproșuri, doar constatări. La Cluj unde am fost internat am avut condiții absolut excelente și mîncare foarte bună. Dacă aici se poate, se poate peste tot. (nu mă întrebați unde am fost internat, nu raspund.)

Admit că sistemul de sănătate poate fi subfinanțat dar aș vrea să văd un audit înainte. Poate sînt resursele alocate prost sau căpușate.

Bătrînii ne sînt adesea batjocoriți, e rolul familiei să aibă grijă de ei, apoi a statului dacă aceasta nu se poate ocupa, iar mulți au pensii mici pentru că au trecut prin conjucturi proaste pentru care nu au nicio vină.

Pe plan personal, din nou spun, nu vă cert, trăim într-o veșnică petrecere în care nu mai sîntem loiali partenerului nostru de viață, divorțăm adesea prea ușor lăsînd în urmă copii fără prezența ambilor părinți, copii care nu au absolut nicio vină, iar rata avorturilor e infiorătoare. (NU susțin scoaterea lui în afara legii, nu susțin teocrația)

De la unele instituții așteptăm scuze publice și clarificări în legătură cu colaboarea cu Securitatea ceaușistă și regimul. Poate Dumnezeu să răscumpere fără să fie o acceptare publică a vinei și o cerere de iertare?

Oamenilor de stat din România, știm ce se întîmplă, țara noastră e cîmpul de bătălie și ale unor tabere din servicii care se folosesc de politicieni șantajați.
Nu vă mustru, doar întreb: înainte de toate sînteți pentru România și oamenii ei sau pentru propriile orgolii, bogăție și demonstrații de putere? Ce tară lăsați în urma voastră?

Adio Facebook!

Mi-aș dori mult să aibă loc o împăcare sau măcar un armistițiu între vacciniști și antivaccinisti, între cei cu vederi politice de dreapta și de stînga, între progresiști și conservatori, si mai găsiți voi alte tabere.
Energia consumată în aceste dispute să fie direcționată spre cei dragi ai noștri, prin grija față de ei.
Am impresia că toată otrava din sufletele noastre să varsă acum non stop prin ironii, sarcasm, lipsă de empatie, atacuri la persoană, jigniri directe, șamd.
Am făcut parte și eu din gașca asta și îmi pare rău că am jignit persoane care nu meritau în ciuda faptului ca nu aveam aceleași păreri, chiar dacă nu direct ci prin modul în care mă adresam lor.

Am făcut greșeala să intru pe Facebook în prima zi de după ATI, rețea de care am fost absolut dependent înainte (ajungeam acasă la final de zi, salutam familia, stăteam 5 minute cu ei și apoi mă retrăgeam pe canapea petrecînd încă 1 ora în dezbateri). Și dacă vorbeam cu ai mei, gîndul îmi era tot la dezbaterea x.

Am lăsat un comentariu de bună credință pe wall-ul unei amice, în care aminteam în treacăt că am fost la terapie intensivă și cineva m-a trimis înapoi în văgăuna de unde am venit. Mulțumesc, dar nu!

Ce cred despre vaccin?

Enorm de multă lume m-a întrebat ce cred despre vaccin.

Nu sînt împotriva lui deloc, dar nici nu am dat sfaturi pentru. Fiecare e liber să se procedeze cum crede, și nu cred că ar trebui să fie obligatoriu. Cadrele medicale mi-au spus că persoanele vaccinate fac forme mai ușoare.

O concluzie la care am ajuns ieri, Duminică 24 octombrie 2021, în urma discuției cu om care înțelege viața pentru că e prin spitale din 1984, un om extrem de lucid și foarte credincios:

Frica de efectele secundare ale vaccinului a fost ca un văl greu de tot care ne-a sufocat orice dram de lucididate și NU mai suntem capabili să vedem în vaccin un medicament trimis de Dumnezeu prin oamenii de știință care să oprească molima!

În ce capcană diabolică am căzut!

MAI ARE ROMÂNIA UN GRUP DE OAMENI LUCIZI, CAPABILI SĂ SCOATĂ TOT BALASTUL DIN TOT CE ȘTIM LEGAT DE RISCURILE VACCINARII ȘI SĂ NE PREZINTE CONCEPTE ȘI IDEI CLARE DESPRE ELE?

Știu că am urlat aici, dar e un strigăt al disperării cînd compar realitatea din spitale și seninătatea plină de nerozie a unor oameni care discută pe Facebook, deconectați total de la capacitatea de a-și imagina tragedia din România și spitale.

Oameni buni, faptul că nu auziți sirene de ambulanțe pe străzi nu înseamnă că ceva mai e normal pe holurile spitalelor. La mine a venit ambulanța în 5 ore, vineri 22 octombrie 2021, la Cluj nu mai vine de o zi pentru că cererile sînt prea multe. (poate s-a schimbat situația între timp. Atenție, nu acuz pe nimeni, doar constat! Nu cred ca vreun sistem medical din lume poate face față la ce se întîmplă acum.)

Prin analogie, zilnic se prăbușește un avion cu 300-400 de români în el, doar că ei mor de covid și nu în avion. Ați fi la fel de senini dacă s-ar întîmpla acest lucru la modul concret, cu un avion? Știu, nu puteți opri prăbușirea lor.

O prietenă îmi spunea ieri că nu înțelege de ce pastorii protestanți nu au încercat să ajungă la un numitor comun referitor la vaccinare ca oamenii să aibă niște criterii clare de a-l accepta sau nu, ca mijloc de prevenție, ca medicament. De ce cînd ne doare capul luăm un calmant și ignorăm 100% că vaccinul s-ar putea să fie un scut lăsat de Dumnezeu, așa cum a fost dexametanzona, medicamentul folosit pentru inflamația plămînilor mei?

Sunt șanse să fie ceva mai mult decăt argumentule, Big Pharma face bani (face si cu medicament pentru ficat) și că s-a creat virusul ca să creeze soluția?

Repet din nou și confirm: în spital am auzit de zeci de ori de la personalul medical afirmația că persoanele vaccinate fac forme mai ușoare și facil de gestionat. Judecați voi singuri.

Întrebarea la care nu înțelegeam răspunsul

Dacă ar mai fi să treci prin așa încercare, ai mai trece? DA, cu siguranță dar să am certitudinea că totuși nu mor.

Nu neapărat pentru mine, dar mai am așa de multe de povestit copiilor mei, așa de multe de oferit celor dragi! În plus, eram atît de departe de Dumnezeu și atît de împietrit încît nu sînt sigur că ajungeam să îl întîlnesc in termeni favorabili mie.

La urcare în Ambulanță nu mi-a trecut prin cap să-mi îmbrățișez soția si tatăl, (doar ei erau cu mine) cu atît mai puțin nu m-am gîndit să îmi cer iertare lui Dumnezeu pentru toate păcatele.
Puteam foarte bine să mor.

Nu i-am înțeles niciodată pe martirii din închisori care spuneau că nu le pare rău de experiența avută, deși au fost acolo doar pentru vina de a nu fi de acord cu regimul comunist și doar pentru că erau creștini.

Azi îi înțeleg.

Același loc, perspective diferite

Am fost transferat de la ATI într-un salon normal. Aici am avut alți doi colegi.
Eu eram fericit că sînt în viață, pentru că abia atunci am realizat cît de gravă a fost situația mea cînd citeam mesajele de la familie precum și de la oameni care știau să interpreteze rezultatul de la CT.
Nu e de mirare că eram foarte bucuros și în același timp experiența prin care trecusem începea să mă copleșească pe măsură ce țeseam legăturile dintre toate momentele importante.

Venind dintr-altă zonă cu in care provocările erau de altă natură salonul mi se părea o oază de linșite si predictibilitate înspre vindecare, fluxul de 8 litri pe minut de oxigen primit mi se părea o cola rece cu gheață pe timp de vară. Pe ATI am servit 60 de l/minut prin CPAP și apoi 30-40 l dintr-alt sistem la care nu-i rețin numele.

În schimb pentru noii mei colegi în vîrstă de aproximativ 70 de ani prezenta lor acolo era încă greu de digerat psihic și numai pentru că erau departe de familie. Ambii erau pe oxigen dar în fluxuri de adieri de primăvară față de cum am fost eu. În schimb pentru ei era un mic șoc să fie în situația de a avea nevoie de oxigen suplimentar.
M-am prins instant de asta și mi-am spus că eu voi fi prelungirea brațelor asistentelor medicale, și-i voi încuraja, sustine cu tot ce e nevoie ca psihic măcar sa treacă cu bine peste acel moment.

Discuțiile s-au intins pe toate direcțiile, credință, muzică, mașini, politică. Am ajuns toți la un consens că perioada de acolo e un moment excelent în care ne testată răbdarea și că ocazie mai bună să ne obișnuim cu trecerea lentă a timpului și momente de introspecție nu există. Trebuia să acceptăm situația să să avem încredere că nimic nu e la întîmplare, Cineva ne modela fix în punctul în care înainte, în viața normală, eram vulnerabili. Pentru mine era răbdarea, pentru domnul NP faptul că înainte era activ non stop și acum problemele cu tensiunea și glicemia în țineau lîngă perfuzii un timp îndelungat, iar pentru domnul TD anduranța de a dormi cu o instalație de oxigen mult mai deranjantă decît a noastră.

Într-o seară, domnul NP, un tip blajin, cu simțul umorului, calm, stilat dar nu scorțos, se hotărăște să se radă deși nu remarcasem că ar fi avut nevoie. Eu, care aveam aparatul la mine pentru că nu (mai) voiam să mă întorc acasă neîngrijit înteționam să o fac a doua zi dimineață chit că abia săptămîna viitoare voi fi externat.

Domnilor, spun eu, să știți că mi se pare foarte important ce a făcut domnul NP și anume că s-a bărbierit, înainte nu puneam preț pe asta decît atunci cînd mergeam la biserică sau anumite momente. (nu spun că o să mă rad în fiecare zi).
E important pentru pshiciul nostru să fim cît de cît aranjați chiar dacă suntem aici. Vorbea pufuletele din mine unor lupi bătrîni trecuți prin viață.
Mă întorc spre domnul TD, celălalt coleg, un hîtru și-i zic, dumneavoastră? cînd vă radeți? Dînsul răspunde, eu îmi las cioc! Mă uit suprins spre fața lui și nu remarc o densitate minimă și necesară să-i iasă un cioc bine conturat. Te-a luat gura pe dinainte mi-am spus!

După 10 minute domnul TD se furișează spre baie, un lucru care nu mi s-a părut suspect pentru că toți consumam multă apă+perfuzii. Se întoarce ras și el.

M-au făcut lupii!
În loc să mă rad a doua zi dimineața am plecat instant la baie să le imit gestul, însă înainte de asta intră în salon cele două asistente de serviciu și remarcă cu glas tare atmosfera voioasă de la noi. Le-am explicat că ținem la imaginea noastră și dorim să le arătăm și lor ce fel de bărbați stilați, în training sau pijamale, eram. Imaginea contează!

Între mine și domnul TD s-a format un pact pe care nu l-am verbalizat niciodată, din salonul nostru nicio persoană care se îngrijea de noi nu pleacă fără să zîmbeasca măcar o dată. COVID e puternic, e parșiv, te ucide lent psihic și fizic dar capitulează cînd pacientul încearcă să ridice starea de spirit a celui care îl îngrijește.

Un cîntec scris pentru mine

Îl mai ascultasem de zeci de ori, eram suprins că mă emoționează, acum era un soi de robinet de debit mare pentru lacrimi de bucurie și eliberare. Niciodată nu am trăit cu senzația că fiecare notă, bucată de virgulă ar fi croite fix pentru starea mea.

În ape calme

Ultimele 3 zile de spitalizare au fost la un altul unde am fost evaluat și apoi externat. Acolo am cunoscut doi oameni deosebiti de care o să vă spun altă dată pentru că merita mai multe rînduri.

Am ajuns acasă la amiază încercînd să fac o surpriză Loredanei, soția mea, dar ea o avea pe Îngerul Informator care i-a spus că voi fi externat. Nu poți păcăli o femeie înțeleaptă!

(Seara am vorbit cu ea și copiii mei și mi-am cerut iertare pentru timpul petrecut pe Facebook timp care putea fi dedicat lor. Au spus ca nu s-au simțit neglijați. Eu am spus, nu se pune problema așa, ci Facebook îți mută atenția de la ce e important iar eu puteam să folosesc acest timp pentru discuții personale în care să vă învăț mai mult din tot ce știu și să vă ajut să vă dezvoltați ca viitori oameni compleți și profesioniști. V-am spus că Dumnezeu m-a întors Viu acasă și voi răscumpăra acest timp!)

Așadar la amiază cînd am ajuns acasă soția mea încă nu a ajunsese, teoretic eu nu trebuia să apar.

Am mers la mama, iar cu tata lîngă mine, am reparat mici răceli din relație sub un alt șiroi de lacrimi.

După ce a plecat tata de lîngă noi, mama mi-a spus: să știi că înainte cu 2 zile să mergi pe ATI eu am primit un mesaj profetic, în urma unei vedenii, de la o prietenă care spunea așa:

„Puneai rugăciune lîngă rugăciune, mijlocire lîngă mijlocire și toate se lipeau frumos ca o protecție. Formau un gărduleț.”

Mama mi-a șoptit apoi, pentru mine a fost greu pentru că încercam să mă arăt îngrijorată pentru situația ta, dar în sufletul meu aveam o mare pace.

Mama îl iubește pe Dumnezeu, Dumnezeu o iubește pe Ea. El e Viu! Și eu sînt Viu!

Un checkpoint crucial cind iti evaluezi starea sanatatii in lupta cu COVID sau cînd butoul de panica îți salvează viața!

(ignorați greșelile de ortografie sau gramatică, scriu de pe telefon și e greu, oricum eventualele greșeli nu invalidează realitatea)

Aceasta postare a fost scrisa pe facebook acum citeva zile, o preiau aici pentru ca am inteles ca a ajutat pe multa lume.

Am editat textul masiv azi, luni, 18 octombrie 2021 si cînd am văzut unele comentarii pe FB in care lumea trata cu
superficiate ce am scris eu, și l- am focalizat pe scanarea CT.

Saturația joasa e semnalul pt scanarea CT, e butonul de panica care îți poate salva viața.

Mai bine in alerta maxima dar cu rezultate bune de la CT decit să stai relaxat cu plaminii atacați.

Urmează postarea inițială, editata și ea masiv pentru a o face mai clară.

Dupa cateva zile cumplite petrrecute la ATI din cauza covid adun citeva ginduri in ideea ca experienta mea va salva vieti.

1. Daca aveti simptome mergeti la medicul de familie imediat, nu va tratati singuri.

2. Este foarte important sa va cumparati pulsoximetru chiar in acel moment si sa va masurati obsedant saturatia. Virusul nu te pune la pamint ca o gripa sau raceala, nu e nimic din ce stiai inainte. Te poti simti bine si in putere toata ziua.

In schimb ataca in liniste plaminii iar in tot acest timp tu crezi ca esti bine se te vei vindeca.

Ca referinta, la iesirea din spital aveam saturatia 94-95 iar gradul de afectare al plaminolor conform radiografiei si nu CT care e mai exact, 10-15%.

3. Daca saturatia incepe sa scada și tușiți, tusea e semn că plaminii pot fi atacați (întrebați și medicul) sunati la 112 si cereti CT (radiografie) la plamini.
In unele orase am inteles ca exista si spitale private covid.

Fix așa NU am procedat eu cînd un prieten m-a sfatuit eu fiind in a 10 a zi de boala.. Am zis că mă simt mai bine, că aveam oxigen acasă, etc. Mare greșeala. Peste 2 zile eram la urgenta in stare critica.

Vezi captura mai jos, textul meu e in verde:

4. Personalul de la ATI e terminat psihic si oricit ar fi de binevoitor nu face fata. Puteti evita intilnirea cu el, in caz ca sunt paturi, daca va monitorizati saturatia obsedant.

5. Dotarea cu aparat de oxigen acasa ajuta mult, dar poate sa dea o stare de siguranta si de bine, dar plaminii sa fie atacati. Monitorizati saturatia!

Știu, pot parea sensibil, nebuni, afectat emoțional dar boala asta nu se compara cu ce știi. Mintea te păcălește pe baza anilor de experiență cînd ai fost răcit. NU te lasă păcălit, e altfel de boala!

Deci:: monitorizare saturație + scan CT care e singurul care arata starea reală a plaminilor. Lucrați în echipa cu medicul de familie!

Repet: nu contează ce simți, că te simți încă bine și puternic, contează ce spune radiografia!

Ii multumesc lui Dumnezeu ca mi-a dat zile si frati in credinta care sa se roage pt mine, o familie extraordinara si medici care au luat cele mai bune decizii!

Nu va lasati manipulati de nicio grupare, medicii isi dau tot interesul sa va faceti bine. Postarea nu încurajează mersul la urgenta pe motive superficiale așa cum am fost mustrat ci doar scanarea CT la plamini că criteriu de evaluare!

Negura de pe ATI

Pina acum citeva zile am fost 4 nopti pe ATI din cauza complicatiilor la plamini cauzate de covid constatate in urma unui CT (radiografii pulmonare sau ce o fi ea).

A fost si pt prima data cind in cei 48 de ani ai mei am fost in spital.

Discutind cu citeva persoane printre care si cu sotia mea am realizat ca se cunoaste foarte putin din ce se intimpla acolo, iar acest lucru creeaza un stres imens pt familia celor in cauza, pentru ca puitini avem experienta de a fi trecut pe acolo.

Nu imi propun limbaj tehnic, nu am pretentia ca ma pricep la proceduri, doar descriu ce am vazut ca prima si sper ultima vizita din viata mea.

Scriu acest material cu intentia de a ajuta familiile celor care au pe cineva acolo sa aiba o privire de ansamblu.

Supravegherea pacientului

Nu exista un loc mai bun unde ai vrea sa fie un pacient cu complicatii de la COVID. Acolo este monitorizat non stop de catre aparate pt tensiune, puls, saturatie de oxigen samd. Personalul medical se afla pe perioade mari de timp in preajma pacientilor iar daca se intimpla ceva neprevazut aparatele se alerteaza, de exemplu scaderea saturatiei de oxigen (depinde si de aparatul folosit)

In schimb intr-un salon de spital de obicei pacientul e supravegheat mult mai lejer iar aparatele sunt exceptia si nu regula.

Tratamentul

Orice medicament se administreaza doar in urma unor analize de singe, nimic nu se face pe ghicite. Exista baterie de aparate cu perfuzii, foarte performante la care se poate regla dozajul, iar un pacient poate primi intravenos mai multe medicamente o data fara ca acestea sa mai treaca prin stomac.

Daca medicii de la urgenta decid ca pacientul sa ramina pe ATI acestuia i se pun branule speciale inclusiv pe artere care permit recoltarea de singe fara dureri si mult mai rapid decit recoltarea clasica.

Laboratorul de analiza este in house, asadar timpii de reactie sunt foarte rapizi.

S-a vorbit mult despre intubare in ideea ce se apeleaza repede la ea, nu e adevarat. Pe partea de oxigenare se apeleaza la diverse metode in functie de starea pacientului.

Exista un sistem de masca cu 2 tuburi care poate crea confuzia unei intubari, dar nu este asa. Este o masca care poate sa iti acopere toata fata sau o parte din ea si unele modele pot crea disconfort pt ca se aburesc, sunt prea strins asezate si personalul medical nu isi da seama. De aceea trebuie comunicat cu el si sa fii ajutat sa-ti ajustezi pozitionarea ei cit mai bine.

Legat de aceste masti provocarea e sa inveti repede sa te sincronizezi repede cu fluxul de aer si sa nu i te impotrivesti pentru ca altfel obosesti repede.

Comunicarea

Comunicarea cu exteriorul este greoiae pentru ca ti se ia telefonul si pe buna dreptate. Toata atentia ta ca pacient trebuie sa fie indreptate spre cooperare cu personalul medical si mai ales sa iti focalizezi energia mentala pe vindecarea ta.

In plus cum ar fi ca non stop sa sune telefoanele din partea familiei si prietenilor pacientilor, cum v-ati face treaba ca medici?

Cu toate acestea, personalul medical te ajuta sa comunici cu familia, ii va suna la momentul potrivit sau iti vor aduce telefonul daca ai fost sunat.

Personalul medical

Este suprasolicitat si obosit pshic si nu de multe ori fizic, multi nu au avut un concediu de odihna peste mai bine de un an.

Cu toate acestea ei vor sa faca bine si sa te faci bine si au expertiza deja pentru ca au vazut sute sau mii de cazuri cu diverse medicatii si cu siguranta lucreaza dupa niste tipare confirmate si validate.

Riscul sa se intimple o tragedie in cauza personalului e infim pt ca se lucreaza pe echipe, medicii rezidenti sunt foarte meticulosi si dedicati. Stateau cite 10-15 minute si citeau foaia mea de observatie si discutau, cu siguranta apoi discutau si cu medicii experimentati.

In afectiunile pulmonare pacientul trebuie sa stea cit mai mult pe partile laterale ale corpului sau pe burta, si deloc sau cit mai putin pe spate. Cu toate aceastea am vazut un caz in care pacientul nu asculta de personalul medical si pun acest lucru pe seama oboselii psihice a pacientului.

Formula 1 sau Dacia Logan Diesel fara turometru?

O masina de F1 este monitorizata in timpul unei curse prin sute de parametri (daca nu chiar mii) incepind de la temperaturile fluidelor pina la chestiuni ce tin de amestecul de carburant si timpii de aprindere de pe cilindrul 4 de exemplu. O Dacia logan poate fi si ea monitorizata dar cu mult mai putine date.

Daca ai avea pe cineva drag, bolnav, cum ai prefera sa fie monitorizat? Eu m-as multumi sa stau intr-o pivnita in spital dar cu facilitatile ATI decit in confortul de acasa doar cu un pulsoximetru.

My experience with Zorin OS

I want to mention from the start that I did not receive any money or other perks from the guys from Zorin, on the contrary I made some small donations to them for providing such a nice OS.

I own a Dell Latitude E4310, with 4 gb of ram , Intel® Core™ i5 CPU M 560 @ 2.67GHz × 4 and  about 300 gb hdd, and I live in Romania. For my needs I never saw the need to buy a new laptop as I use it for email, some office stuff and internet browsing. I bought the laptop SH a while ago with WIN 7 installed, which WIN 7 started to slow down the computer. Because I liked the chassis of the laptop very much and did not need extra computing power, selling it and buying a stronger one was not an option.

Neither I was in the moods to install WIN 7 again, therefore I went for Ubuntu 15 or 16. Which Ubuntu was ok, but still considering the hardware I had was sometimes slow, especially when Chromium browser was open. That thing is eating up the resources on every OS, I guess. One year ago I wanted to upgrade Ubuntu and during upgrading my laptop was not powered and the battery run out. Of course the update was destroyed and could not start the computer again.

Time to move to a new OS. I was looking for more distros of Linux and by chance I came to Zorin OS, https://zorinos.com as they bragged about the thing it could run on old machines. And boy, it did.

The interface is clean, I use version 12, very customizabile for basic and important stuff, eg I like the fact you can choose to place the close, maximize and minimize buttons on the left side of the window like it was in Ubuntu in old time, and it seems that in newer version you did not have that choice (maybe I am wrong), indeed the menu is like in WIN XP which for me it was an OS I used a lot. Still on this machine Chromium (Chrome) browser give a hard time sometimes but overall all the experience is super. One can choose also the Lite version of Zorin OS but I was a bit more optimistic regarding the capabilities of my laptop.

On my wife`s laptop, a Dell Latitude of course, newer a bit, I installed Zorin OS 15 which is even nicer and running very good indeed.

Of course the OS is coming with an office suite, Libra Office, some email clients and other basic necessities.

 

How to print wireless on an old printer even from your smartphone using Zorin OS?

 

Although I am far from a computer nerd, I managed to share my 20 years old printer HP Laser Jet in a network so we can print wireless from our laptops and even smartphones. How I did this?

I brought an old desktop computer from my office, installed Zorin 15, connected the machine to the network via cable and the printer via USB to the computer, shared the printer and also activated some features so the printer can be discovered in the network.

Because I do not want the computer connected to the printer to run all day long, remember I live in Eastern Europe and we do save electricity, nor I am sure the machine could last long if running non stop, I set it up to go on suspend mode after 30 minutes of idleing, and the only disadvantage or not having a fully remote function is that before printing we have to wake up the computer by touching its keyboard, but hey, it is easier than having to connect every time the laptop to the printer.

So if you want to get a new and simple life to your old machine go for sure for Zorin OS. And by the way, you will never ever by bothered by WIN 10 kind of updates which take control of the machine.

Unroyal parenting sau cum să ucizi un prinț

La zeci de ani de la premiera sa, eu și soția mea am devenit fanii serialului The Crown. Dacă vă era dor de engleză cu accent British, de etichetă, protocoale, nu vă deranjează puțină istorie legată de Anglia și Monarhie, și vă plac actorii buni nu veți regreta să urmăriți serialul. Se poate și gratis și nepiratat aici cu condiția să vă încardați în mai puțin de o lună: https://www.netflix.com/title/80025678

Personajul și actorul meu favorit e Prințul Philip (stau să mă gîndesc cum se scrie prinț, cum p sau P, că no, să-i dăm omului respectul cuvenit) jucat de Matt Smith, http://www.imdb.com/name/nm1741002/?ref_=tt_cl_t2 , și e evident, nu știi exact ce-ți place, actorul sau omul pe care îl joacă, cred că lucrurile astea se comută așa de repede de-a lungul unui serial că n-are rost să le mai ții socoteala. Bine, e cazul să zic că nu împărtășesc escapadele lui de un anumit gen și nici modul în care (nu) comunica cu soția lui în anumte momente, dar na, cine e perfect?

Dacă serialul reflectă realitatea, Philip are o calitate rară și foarte necesară în cercurile cu sînge albastru, e conectat la realitatea vieții de zi cu zi, la așteptările oamenilor de rînd iar cînd Regina îl ascultă treburile ies bine. De asemenea nu are complexe de inferioritate în a transmite faptul că nu e de acord modul scorțos în care sunt văzute sau făcute unele lucruri de către cei din Casa Regală. În cele din urmă înțelege care e rolul său alături de Regină, iar cînd și-l asumă îl iubești la maxim.

Unul din cele mau dureroase episoade a fost penultimul din sezonul 2. Philip vrea să-l facă bărbat pe Charles, într-un mod care nu era împărășit de Regină, mama lui Charles. Mama lui Charles nu dorea nici ea ca Charles să devină un bărbat bleg, în fond de ce ea, o femeie hotărîtă, ar lăsa Regatul pe mîna unui bleg viitor bărbat de stat? Doar că mergînd pe feelingul ei de mamă, și-a dat seama ca fiu-so era prea firav la personalitate și că o școală publică aproape de casă i s-ar fi potrivit mai bine. Philip pe de altă parte și-a pus toate armele în joc, inclusiv amenințînd cu divorțul, pentru a-și impune ideea că cea mai potrivită școală era fix scoala (gimnaziala cum ar veni la noi) la care a mers și el, că acolo a devenit el bărbat. Philip a insistat ca Charles să doarmă exact în același pat în care a dormit și el, un pat lingă o fereastră care nu se înhidea bine iar când ploua patul se uda. Confirmînd atmosfera conservatore tipică, nimeni nu s-a sinchisit ca fereastra să fie reparată între timp, chiar dacă au trecut mulți ani de cînd Philip nu mai era la acea școală.

Evident că s-a insistat ca Charles să nu primească tratament prefențial, iar colegii lui au avut grijă cu vîrf si îndesat să ca această cerere să fie pusă în practică cu precizia unor palme administrate după ceafă, din alergare. Regizorul surpinde foarte frumos cît de diferiți erau Philip și Charles ca personalitate cînd aveau aceeași vîrstă. Și aici am eu o problemă.

Nu sînt impotriva parentingului și a lecturii suplimentare dar cred că una din regulile importante de a-ți crește copiii e să nu repeți lucrurile făcute de către parinți, care te-au rănit pe tine cînd erai copil. Apoi altă observație de bun simț ar fi, ceea ce te-a făcut bărbat pe tine cînd era copil s-ar putea să-l omoare pe fiul tău. E de datoria ta ca tată faci totul pe lumea asta să cobori în sufletul copilului tău și să vezi cum poți să faci un bărbat din el, iar dacă ce ai descoperit acolo îți arată că trebuie să faci altfel decît au făcut ai tăi cu tine, apăi fă altfel.

Din clasa a I-a pînă în clasa a IV-a am făcut gimnastică de performanță, pe vremea lui Ceașescu. Regim dur, bătăi, multă imprevizibilitate, teroare pshică. Nu am înțeles ce se îmtîmplă cu mine, nu știam de ce sînt acolo, care e finalitatea acelui regim. Într-unul din cantonamentele de vară, la Oradea, fix în spatele Grădinii Zoologice, eu și un coleg de al meu ne puneam în genunchi seara să ne rugăm ca a doua zi să nu luăm vreo palmă sau bătaie că nu făcut bine nu știu ce exercițiu. În clasa a VIII-a am fost trimis în practică cu cazare, dormeam împreună cu elevi mai mai mari ca noi, într-un fost grajd de vite (nu e existat vreo metodă de a scoate mirosul de bălegar din pereți pînă la data la care am ajuns noi), iar noaptea eram terorizați de către băieții mai mari care ne mînjeau cu pastă de dinți sau muștar în timp ce dormeam. Din nou, nu am înțeles ce se îmtîmplă acolo și nici nu știam cum să gestionez situația. Noroc cu tatăl meu care, într-o vizită scurtă a văzut condițiile în care stăteam și m-a luat de acolo., deși eu nu m-am plîns.

Peste doi ani, în calitate de sportiv de volei mergeam în cantonamente cu băieții mai mari. N-am fost scutit de rutina la care erau supuși începătorii și nici de glume dure la adresa mea. Zile de vară cu 3 antrenamente pe zi, mîncare puțină (m-am îndrăgostit brusc de pîinea cu miere), cine cu pîine cu lapte și roșii (cam astea găseai la liber prin Constanța) dormit în internate, dușuri cu apă rece, doar o dată pe săptămînă am avut apă caldă, la Lacu Roșu, în rest ne spălam cu apă de izvor. De data asta știam de ce sînt acolo, ne doream să ajungem în fazele superioare ale campionatelor și singura cale era să muncim, să ne antrenăm. Înțelegeam perfect situația în care mă aflam și cum acele privațiuni și regimul dur ne ajutau la ceea ce doream să facem.

Concluzii de tată de băieți:

• nu orice a fost bun pentru tine cînd erai copil e bun și pentru fiul tău, ceea ce te-a întărit pe tine s-ar putea să-l omoare pe el
• un băiat devine bărbat cînd el e pregătit pentru asta și nu cînd crezi sau vrei tu
• asigură-te că fiul tău înțelege de ce i se cere să facă un anumit lucru și că, măcar teoretic, poate să descifreze la nivel emoțional momentele mai grele prin care trece
• dacă pe tine te-a deranjat o atitudine a părinților tăi, ce te face să crezi că pe copilul tău l-ar bucura?
• dacă soția ta simte că ideea ta îmbărbățire e deplasată și nu se potrivește cu personalitatea copilului tău, s-ar putea să aibă dreptate
• un băiat poate deveni bărbat și dacă nu are carisma ta sau macho-ismul tău

 

Palma morală pe care o încasează Philip e că sprijinul emoțional pentru Charles în acea perioadă infernală nu vine de la el ci de la Lordul Mountbatten , unchiul lui Philip, iar mai tîrziu cînd Charles devine adult, sfaturile acestuia nu-l conduc spre decizii tocmai onorabile pentru un viitor Rege.

Ce sanșe sunt ca Charles să fie azi bărbatul eșuat (de stat) pentru că atunci cînd tatăl lui trebuia să-l înțeleagă nu l-a înțeles? Destul de mari.

 

Ce sint copiii pentru noi?

Am terminat recent de citit cartea lui Mouratoglou, se numeste Coach si a aparut la editura Publica. Trec peste faptul ca este tradusa foarte prost, traducatorul nu cred ca a petrecut mai mult de 5 minute pe un teren de zgura adevarat, altfel nu-mi explic cum in loc de tavalug, cilindrul acela care taseaza terenul, foloseste expresia rulou compactor sau ceva de genul.

Cartea e plina de clisee scapate ca dintr-o bascula cu pietris fin din vocabularul celui care a tradus-o, si ca sa puna sare pe rana, o data la 2 pagini editorul cartii mai baga cite un citat motivational. Nu, mersi, daca vream citate le cautam pe net, eu vreau sa vad cum vede Patrick tenisul si relatia antrenor-jucator.

Sint lucruri interesante in carte, cel mai important fiind cel care mi-a si raspuns la intrebarea care ma rodea de milenii: de ce nu ajung unii jucatori cu potential mai sus in clasament sau de ce nu sint constanti?

Cauza principala este dezamagirea copiilor care in jurul virstei de 14 ani sint abandonati de catre familie intr-un centru de pregatire, departe de casa si de prietenii cu care ei au crescut. Desi multi s-au luptat sa treaca peste aceasta atunci cind au devenit maturi, nu au reusit. Mai e si alta cauza, imbecilitatea parintilor care cred ca strigind/certind/umilind copilul vor obtine de la acesta performante pe termen lung.

 

 

Asadar, raminem la inca o intrebare, ce este copilul meu pentru mine? Eu va spun ce nu este:

• un mijloc de a-mi realiza propriile mele vise pe care le aveam cind eram ca el
• un experiment de coaching in arta tenisului de inalta peformanta, mai ales cind eu ca parinte nu am facut sport de performanta nici macar 6 luni si am abilitati emotionale de a-mi intelege copilul cam cum are un semn de circulatie
• fabrica de bani
• you name it

Solutii?

In primul rind, nu te crede mai destept ca antrenorul cind vrei sa iti corectezi/inveti copilul (diviziunea muncii a aparut demult si chiar functioneaza), si in al doilea rind, inainte de a lua o decizie atit de dura de a-ti abandona copilul, gindeste-te daca nu exista si alte variante, poate ca unul din parinti sa se mute cu el sau, in ciuda faptului ca vei amina afirmarea lui la nivel galactic cu citiva ani, nota de plata dpdv emotional va fi mult mai mare mare decit succesele pe care le va avea sau rata daca l-ai parasit in acel moment.

 

Prețul aurului – cu ce rămînem după cartea Mariei Olaru

Știi de cartea Mariei Olaru, întreb o prietenă care a fost și ea parte a gimnasticii de performanță din Romania? Nu știam de carte, zice ea, și nici nu cred că mai ajută la ceva. Pe mine mă ajută, îi zic, după ce am citit prefața cărții mi-am promis încă o dată să fac orice să nu îmi umilesc copiii.

O nouă carte scrisă de o fostă mare gimnastă, un nou prilej de scandal în presă. Și dacă totuși Maria a vrut mai mult decît atît, dacă sînt lucruri care nouă, celor care am văzut fenomenul doar de pe margine, ne fac bine? Dacă această carte ar încerca să facă bine și României, o țară extrem de bine specializată în a scunde mizeria sub preș și de a fugi la nesfîrșit de adevăr?

Din propria mea experiență practicînd gimnastica din clasa I pînă în a IV-a, știu că se încasa bătaie la greu în acest sport. Apoi, fiind în gimnaziu și povestind cu alți sportivi de medie și înaltă peformanță am aflat că bătaia și umilirea copiilor erau la ele acasă aproape în orice alt sport. Și erau acceptate ca un cost al succesului. Un fost campion național la tenis de masă era fugărit prin sală de către atrenorul său care dorea să-l lovească peste picioare cu un tub de neon, pentru că asta a găsit la îndemină.

Citinînd prefața scrisă de Cătălin Tolontan, am descoperit ceva ce nu mă așteptam să găsesc la nivel de lot național de gimnastică. Umilirea intenționată a unui copil căruia îi erau deja peste puteri problemele de acasă. Pot înțelege pînă la un punct că așa au fost educați antrenorii români, să stimuleze performanța cu cîte o palmă sau mai multe, dar ce îmi este imposibil de înțeles de ce umilirea acelui copil, la ce l-ar ajuta? Cîtă scoală îți trebuie ca adult să știi sau să simți că anumte cuvinte dor și lasă răni mai mult decît orice?

Cartea Mariei începe cu o introducere extrem de vie și îți dai seama după prima pagină că e o carte pe care nu o lași din mînă pînă nu o termini. Citit și făcut. Apoi, te întrebi, chiar ea a scris-o sau e o colaborare cu un ghost writer, așa cum se practică în cazul unor sportivi care nu au avut timp să-și cultive arta scrisului. Pe la jumătatea cărții îmi dau seama că nu numai că Maria a scris cartea dar, pe lîngă umor și o detașare sănătoasă de a privi lucrurile, are și un talent pe care nu mulți îl au, să nu te plictisească și mai ales să transmită un mesaj profund fără sa facă apel la neologisme sau cuvinte sofisticate prin care să arate neapărat cititorului că autoarea e o persoană cultivată (și Maria chiar e).

De ce a dat din casă? De ce mușcă mîna care a hrănit-o și care i-a adus faimă, acestea au fost întrebările  pe care cei care nu au răbdare să evalueze un om abia după ce vor fi citit cartea, i le-au adresat Mariei sau prin care au încercat să o decredibilizeze? Om extrem de bine educat, sensibil, atent la detalii și neacceptînd să nu treacă prin filtru rațiunii orice i se cerea pe planul performanței sau a vieții de zi cu zi, Maria reușeste foarte bine să facă un lucru pe care puțini oameni îl fac în ziua de azi, să nu atace omul ci acțiunile sale. Ca la orice lansare de carte a unui fost sportiv, presa va scrie doar despre aspectele controversate, în cazul nostru bătăile pe care Maria le-a încasat, însă nu poți să nu observi cît de echilibrată este autoarea cu aceste aspecte și nu ezită să dea credit oamenilor care-l merită (Bellu și Bitang included), începînd de la primii antrenori pînă la personalul școlii din Deva.

D-l Țiriac afirma săptămîna trecută, și nu era singurul, că nu e frumos că Maria a vorbit despre abuzurile de la Deva, că așa ceva nu se face. Ce medalii ar fi luat ca antrenori B&B (expresie luată din carte) dacă nu ar fi avut pe mînă (din păcate și obrajii fetelor) sportivi talențați, dispuși la un asemenea sacrificiu? M-am întrebat, cît din succes se datorează antrenorului și cît elevului? Maria răspunde la această întrebare în carte, acordînd un procent mult mai mare datorat elevului decît m-aș fi așteptat. Poate să o contrazică cineva?

Ceea ce m-a șocat teribil a fost modul în care stafful de la Deva le vedea pe fete, acestea nu erau decît o resursa umană inepuizabilă, „te rupi” tu, lasă că avem pe altele care să vină din urmă, pentru că altfel nu îmi pot explica lipsa de atenție dpdv medical atunci cînd acestea acuzau diverse dureri sau afecțiuni. Cazuri care să susțină aceste afirmații sînt deja publice iar Maria nu face decît să le întărească. Cum altfel poate fi explicat altcumva acest mod defectuos de a le vedea pe fete, cînd tu, femeie și antrenor, la orice chestiune de care nu îți convenea la sportivă, o dai afară din sală, pentru a o pune în situația umilitoare ca ea să-și ceară scuze peste cîteva minute pentru a fi reprimită în sală. Nu conta că  afară era frig, vestiarul neîncălzit iar sportiva venea după o perioadă dură de recuperare.

Justifică umilirea unui copil ca preț pentru marea performanță? NU, sub nicio formă! Se poate obține marea performanță și fără bătăi sau umilințe? DA! Răspunsuri pe care Maria Olaru din le dă fără ezitare, și ele nu vin doar din experiența copilăriei sale ci și din studiile de specialitate pe care le-a făcut după ce a terminat cariera de gimnastă.

Un alt episod cel de la Sydney în perioada de dinaintea olimpiadei care te lasă fără cuvinte, e pedepsirea constantă și contraproductivă atît penru om cît și pentru echipă a Mariei, prin izolarea și trimiterea ei afară din sală, prezența ei pe culoarele sălilor de antrenament nefăcînd altceva decît să o priveze pe aceasta de antrenametele și pregătirea atît de necesare și mai mult, expunînd-o privirilor diverșilor sportivi care treceau prin zona.  Mi-a venit în minte un articol recent legat de importanța pe care Tomas Ryde, antrenorul de la naționala de handbal a României, o acorda relațiilor de echipă dintre handbaliste, și izolarea la care a fost supusă constant Maria în ultimul an de carieră. Cam acesta era nivelul nostru în 2000 și nu știu cît am avansat. Cît de îngust să fii la minte ca în loc să te folosești de calitățile native de lider ale Măriei (acesta era numele cu care era strigată la Deva pentru a nu fi confundată cu o altă Marie) o marginalizezi continuu?

Există un ingredient sau un factor decisiv care determină succesul unui om? Maria răspunde și acestei întrebari iar printre răspunsuri menționează luciditatea, care include și capacitatea de a fi sinceri cu noi înșine, norocul (sansa) precum și un alt element din ce în ce mai des ignorat de către oameni și cărțile de self help, Bunul Simț. Bunul Simț atît ca mod de abordare a relațiilor interumane cît și ca un criteriu (de cumpătare) în alegeri mai complexe ce țin de lucrurile materiale ale vieții, iar Bunul Simț nu a înșelat-o pe Maria niciodată inclusiv în decizia ei de a nu continua studiile doctorale pentru care nu se simțea pregătită. Pentru ea Dumnezeu nu este doar un zeu la care să ceri ajutor sau de care să te temi, ci o persoană care e alături de noi în desăvîrșirea noastră ca oameni, chiar dacă aceasta presupune și suferința.

Există obstacole de netrecut în drumul spre succes? Or fi, dar o situatie extrem de dificilă pe plan familial, sinuciderea tatălui, depărtarea de casă, lentoarea cu care organismul se reface după o accidentare, neputința fizică în fața exercițiilor pe care mintea ta le știe atît de bine, nu sînt suficient de mari atît timp cît faci ceva ce îți place. Mai degrabă răceala și atitudinea de desconsiderare din partea celor care ar trebui să te susțină la greu te pot aduce în punctul în care vrei să renunți.

Cartea Mariei este cel mai nobil gest pe care ea l-a putut face pentru România, nu există nicio persoană care ar ști să citească și să nu rămînă cu ceva din acest manifest pentru demnitatea umană, intelectualul sau prostul satului nu vor găsi această carte ca fiind plictisitoare sau de neînțeles, nu există părinte care să nu înțeleagă acum ce înseamnă pentru copiii săi violența (verbală și fizică) domestică, e ca o portavoce prin care Maria a făcut auzite strigătele de disperare înnăbușite ale fetelor care nu au avut tăria necesară de a înfrunta pe față fabrica de medalii de la Deva, e o cărare spre un viitor în care sportivii româniei vor fi respectați ca oameni. Cum am putea clădi un viitor mai bun pentru copiii noștri dacă fugim de adevăr?

Ce ar putea face România pentru Maria Olaru? Nimic sau poate că va exista cîndva, cineva să vadă în alegerea Mariei Olaru ca șef al Federației Române Gimnastică pasul logic și necesar pentru noi performanțe ale fetelor noastre în gimnastica mondială, obținute însă cu totul și cu totul pe alte baze. În fapt, nu e un un gest al României pentru Maria ci o nouă ocazie pe care ne-o acordăm nouă înșine de a face lucrurile bine. Talente avem cu carul, doar să fie descoperite, o Mărie avem, ce mai așteptăm?

Odă liderilor leneşi

Textul acesta a fost publicat aici iar eu l-am preluat cu permisiunea proprietarului blogului.

No, treaba stă cam aşa, sînt sigur că s-au scris multe sute de metri cubi de cărţi despre liderşip şi despre ce să faci şi cum să dregi să devii un lider de succes. Una dintre calităţi care se cere este implicarea sau proactivitatea care sînt, evident, stric legate de hărnicie. Am auzit multe poveşti de prin firme mici şi multinaţionale în care oamenii de la nivele de începători dădeau din coate  într-un anume fel ca să priceapă şefii cît sînt ei de harnici. Cum rămîne cu oamenii care sînt mai timizi dar la care în schimb le merge mintea la soluţii de a economisi timp, energie şi nu în ultimul rînd bani? Ce şansă au aceşti oameni într-o cultură care încurajează agitaţia cu mai mult sau puţin folos? Nu prea mare, doar dacă se întîlnesc, providenţial, cu un om de felul generalului von Moltke care să aibă o viziune mai diferită a slujbei dar vai, atît de eficientă.

Aşadar, trăiască inteligenţa, trăiască lenea, trăiască satisfacţia lucrului început şi dus la bun sfîrşit cu eforturi minime, dacă se poate în timp ce liderul doarme de amiază, căci despre asta e vorba, nu încurajăm puturoşenia ci lucrul făcut bine cu energie minimală.

Lenea în viziunea unui general de armată

 

„Helmuth Karl Bernhard Graf von Moltke (1800 – 1891) a fost un general prusac Șeful Statului Major General (Großer Generalstab) al armatei prusace și un mare strateg.

 

sursa: http://www.preussenchronik.de

Imediat după numirea în funcție, a trecut la reforme, între care și modul de instruire și promovare a ofițerilor.

 

În acest scop, i-a evaluat după două criterii:

• gradul de inteligență (de la proști la inteligenți)
•  atitudinea față de muncă (de la leneși la harnici).

În baza acestor criterii, au rezultat patru grupe / tipuri de ofițeri:

A:  prost și leneș

B:  inteligent și harnic

C: prost și harnic

D:  inteligent și leneș

Ofițerilor din categoria A, proști și leneși, le-a dat sarcini simple și repetitive. Aceștia nu mai puteau înainta în cariera militară. Este posibil ca într-o bună zi să le vină o idee bună, dar mai important, nu creează probleme.

Moltke considera că ofițerii din categoria B, inteligenți și harnici, erau obsedați de micromanagement (se pierd în mărunțișuri) și, prin urmare, sunt lideri de slabă calitate. Era posibilă o promovare, dar nu până la nivel de ofițeri de Stat Major. Acești ofițeri dădeau certitudinea că ordinele vor fi îndeplinite la timpși întocmai, în toate detaliile.

Ofițerii din categoria C, proști și harnici, erau considerați periculoși. Moltke afirma că aceștia ar trebui să fie supravegheați permanent, ceea ce este inacceptabil în armată. Deoarece ar fi putut crea probleme grave, greu de remediat, aceștia au fost scoși din armată.

Ofițerii din categoria D, inteligenți și leneși, erau cei pe care Moltke îi considera cei mai potriviți pentru cele mai înalte funcții de comandă. Acești ofițeri erau suficient de inteligenți ca să știe ce trebuie făcut, dar și suficient de leneși, pentru a găsi cea mai ușoară și simplă cale de a atinge obiectivul cerut.

Este adevărat că lenea singură nu este productivă. Ea trebuie combinată cu inteligența. Oamenii leneși și inteligenți au un avantaj în societate și sunt cei mai nimeriți pentru rolul de lider într-o organizație.”

Nota mea de final: liderii leneşi şi inteligenţi mai au o calitate mare de tot, permit ca în jurul lor oamenii să se dezvolte, să se formeze, să ia decizii singuri şi astfel proeictul lor va merge mai departe şi cînd aceştia se vor retrage din slujbă sau de pe planetă.