Cu nebunii la înmormîntare

Azi am fost la înmormîntarea domnului Constantin Asăvoaie. Cine a auzit de misiunea creştina în închisori Prison Fellowship a auzit de domnul Asăvoaie.

L-am cunoscut personal acum doi ani la un eveniment 11even la care am fost vorbitori. M-a uimit dragostea lui pentru cărţi şi talentul de vorbitor. Cîteva detalii suplimentare despre acest om încercat se pot afla aici

Speechul de la TEDx Cluj se poate vedea aici

Cînd oameni de asemenea calibru dispar dintre noi trebuie să mergi la priveghiul lor pentru că ai şansa să asculţi întîmplări din viaţa lor povestite de alţii şi nu ai cum să nu pleci de acolo mult mai motivat, sau inspirat cum se spune în literatura motivaţională, să faci ceva concret pentru cei din jur şi nu în ultimul rînd refocalizat pe lucrurile care contează în viaţa asta. Moartea e şi un moment de celebrarea a lucrurilor care contează. Mi-am propus să ajung aseară la priveghi tocmai pentru a mă adăpa din aceste poveşti, recunosc un soi de egoism aici, şi din fericire nu am ajuns. Astfel singura şansă de a-mi lua rămas bun de la acest om a fost azi.

Serviciul de înmormîntare a început la orele 10.30 unde altundeva decît la Centrul Prison Fellowship de pe strada Sobarilor clădire fanion pentru organizaţie.

Încă de cînd am început să urc scările spre sala principala de la ultimul etaj am simţtit ceva interesant în aer. Cineva cînta un cîntec la chitară acompaniat de o orgă care folosea în efect simplu de sintetizator asemănător  celui folosit în piesa pe care o să o menţionez. Cîntecul era Ridica-voi ochii

Pentru că Constantin Asăvoaie aparţinea cultului Oastea Domnului era ceva normal ca înainte de începerea serviciului să se cînte, iar cum majoritatea ştia piesele alese de către cel care conducea partea muzicală, aproape toată lumea din jur cînta. Versurile cîntecelor şi modul (superb) în care erau interpretate mi-au dat senzaţia că mă aflam undeva într-un coridor cosmic cu fratele Asăvoaie aflat înaintea noastră, intrat deja în camera în care se afla Mîntuitorul, iar noi îl urmam din spate.

Spre surpinderea mea nu se întră direct în serviciul de înmormîntare ci se mai dau cuvîntul cîtorva prieteni ai celui plecat dintre noi ca la un moment dat să ia cuvîntul una din fiicele lui, Oana. Oooops, o să fie interesant mi-am zis. Din ce aluat e femeia asta de poate să vorbească în public lîngă sicriul tatălui ei?

De obicei în aceste momente se aduc ultime omagii, eu o să-l aduc pe primul, spune Oana. E greu să redau tot ce a spus Oana pentru că în acele clipe nu ai cum să mai fii lucid, dar am înţeles că a fost o împăcare, acea împăcare care vine cînd doi oameni îşi varsă oful adunat în ani de zile şi la final poziţia sau atitudinile care au stat la baza unor acţiunu sau inacţiuni devine limpede. La final Oana a recitat o versiune personalizată, cu numele tatălui ei inserat între versuri, acest poem de Costache Ioanid.

Şi a fost Isus copil…
Fără leagăn, fără slavă.
Şi-n fiinţa Lui firavă
au pătruns fiori de ger.
Şi a fost Isus copil,
ca să aibă toţi copiii
Tată-n cer.

Şi a fost Isus sărac.
Se uitau cu milă bacii
cum L-ardeau pe faţă macii.
Cel mai trist dintre copii.
Şi a fost Isus sărac,
ca să aibă toţi săracii
bogăţii.

Şi a fost Isus flămând.
Şi plângea din albul pânzii
cum plâng mieii-n zori, plăpânzii,
cu-a lor ochi înrouraţi.
Şi a fost Isus flămând,
ca să fie toţi flămânzii
săturaţi.

Şi a fost Isus un miel…
ce-Lpândeau pe-afară leii
… şi din culmile Iudeii
şi-n pustiul arzător …
Şi a fost Isus un miel,
ca să aibă-n El toţi mieii
un Păstor.

Şi a fost un rob Isus…
sus, slujind Împărăţia,
jos, la Iosif şi Maria.
Lumii-ntregi S-a dat răpus
ca să-avem şi noi robia
şi-nfierea lui Isus…

Sînt rare momentele din viaţă în care am plîns în public  (la binecuvîntarea celor două fete ale mele dar nu şi a băieţilor, culmea) iar azi la finalul poeziei a fost un altul. Mă consolez că eram cel mai tăcut din asistenţă.

Următorul care a luat cuvîntul a fost fratele Oanei. Din nou am fost impresinat de stăpînirea lui de sine, mă tot întrebam în ce punct al discursului va ceda, şi de ameţitorul carusel al cuvintului “nebun” folosit în sensul obişnuit sau în sensul pe care îl găsim folosit de Apostul Pavel cînd vorbeşte de Cristos. Cît de (dureros) de bine l-am înţeles pe Rareş cînd vorbea despre tatăl lui. Ştiu, oamenii dedicaţi unui vis îşi pun de multe ori familia în situaţii limită şi nu neapărat că sînt înţelepţi în acele momente şi culmea nici măcar pentru un interes material pentru ei înşişi. Eram în acel loc din spaţiu în care vedeam ambele părţi şi mai ales înţelegeam ce daune pot provoca unele acţiuni ale tatălui. Cu cîtă uşurinţă aş fi putut să amanetez viitorul financiar al copiilor mei.

Atunci cînd te împaci cu cineva nu ai cum să spui doar lucruri frumoase, vorbeşti şi de lucrurile care au durut iar ele nu fac totdeanua cinste persoanei care a provocat acele răni. Am admirat la cei doi nu numai tăria de a vorbi public în acele circumstanţe ci şi curajul de a spune lucrurilor pe nume (contrar atitudinii despre mort numai de bine) nu cu atitudinea de a umili sau jigni ci cu atitudinea de acceptare a greşelilor ale celuilalt şi de a-l ierta pentru ele. Niciodată nu mi-am imaginat că voi pleca de la o înmormîntare atît de stors de plan emoţional dar atît de înălţat în duh. Mi-am promis şi că pe viitor să mă gîndesc mai mult la situaţiile care pot să-mi pună familia în situaţii extreme.

Oana şi Rareş, sînteţi nebuni. Şi de aceea vă iubesc!

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s